June 17, 2005 Off

Complexul destinului

By in japonia

Am început să citesc această carte cu oarecare reticenţă. Mă temeam să nu mă dezamăgesc: după atâtea cărţi care mi-au plăcut foarte mult, avea oare Murakami teme de rezervă care să mă mai inspire? Mi s-a întâmplat cu Paulo Coelho, pe deşi nu-l consideram un scriitor de marcă îl tratam cu respect pentru înţelepciunea care emana de la cărţile lui; când au apărut Unsprezece minute era de parcă mi-aş fi dat imediat seama că regele este gol puşcă. Nu m-a şocat tema (confesiunile unei prostituate), ci felul simplist şi imatur în care este tratată. Un maestru – credeam eu – se descurcă cu orice temă, maestru cunoaşte metoda, iar problema vine din afară. Uite că pentru Coelho, problema s-a dovedit mai mare decât maestrul şi am înţeles că Coelho are nişte teme cu care se descurcă binişor şi altele cu care este la fel de neputincios ca un novice. Murakami nu m-a dezamăgit.

În cele 635 de pagini încap multe lucruri deaceia, la fel cum am procedat şi mai înainte am să dezlipesc temele una câte una, iar apoi am să încerc să le pun laolaltă să văd ce-mi iese. Aşadar în carte avem: 1. Violenţa, 2. Fuga de acasă /căutarea rădăcinilor, 3. Mitul lui Oedip, 4. Daimoniul, 5. Împlinirea destinului, 6. Întunericul.

Dar mai întâi de toate – fabula! Un băiat pleacă de acasă. Nu este vorba de un adolescent simplu: în odisseia sa acesta este însoţit de o voce lăuntrică – un tip imaginar care se numeşte Cioara, unul care-l îmbărbătează şi-l îndrumă atunci când băiatul se crede rătăcit. Din întâmplare “cioară” în cehă se zice “kafka”, de unde şi pseudonimul pe care şi-l i-a în noua sa viaţă de prinţ rătăcitor. Cu fuga sa de acasă se leagă o istorie în egală măsură kafkiană: un tată macabru, care nici într-un moment al romanului nu apare ca o figură realistă, ci mai degrabă mitologică îl “programează” să se culce cu maică-sa (pe care, fie spus, nu a cunoscut-o niciodată) şi cu soră-sa şi în cele din urmă să devină cauza propriei sale morţi. Egalitate cu mitul lui Oedip de nouăzeci la sută. În Oedip, tatăl e cel care aude o prorocire, îşi trimite fiul în exil (ca să evite propria moarte) şi îl înfruntă în neştiinţă de cauză provocându-şi moartea de mâna fiului izgonit. Acesta este proclamat rege, se căsătoreşte cu maică-sa, iar când adevărul iese la iveală – îşi scoate ochii şi se aruncă de pe stâncă.

Poate 90% este prea pretenţios. Nici vorbă de automutilare şi stâncă, dar să zicem că astea-s nişte chestiuni stilistice care în secolul în care trăim au devenit prea dramatice pentru gustul nostru. În esenţă soarta lui Oedip au hotărât-o zeii. Zeii stau sus pe Olimp şi râd de oameni. Aceasta mi se pare era sentinţa pe care am citit-o undeva despre tragediile lui Eshil. La Murakami tatăl este cel care rosteşte profeţia (în gura lui ea pare să fie mai degrabă un blestem), iar profeţia are rostul de program de auto-iniţiere: fiul nu o poate evita.

Teribilă moştenire, dar mă gândesc că istoria cunoaşte un alt tată care şi-a sacrificat fiul, e vorba fireşte de dumnezeu. Că era una cu fiul şi că a făcut-o ca să-i de-a o şansă omenirii zăcute în păcat e o chestiune de zei, dar ce să facem cu acest “tată biologic”? Scopul lui este malefic şi meschin – el vrea să-şi scape sufletul, iar pentru asta recurge la un soi de magie neagră ca unul care-i trecut în mod categoric de partea întunericului (ca Dart Vader /Dark Father[1] din Războiul Stelelor).

STOP.

Şi dacă aceasta e pista pe care o căutam? Dacă dumnezeul din Vechiul Testament e una cu Hristos, de ce să nu verific ipoteza că “tatăl biologic” din Kafka pe plajă e una cu fiul. Mai multe lucruri se pun la punct. În primul rând, mă deranja ideea unei re-editări a Mitului lui Oedip. Absolut inutilă având în vedere că Freud deja ni l-a ancorat perfect în cultura occidentală! Dacă să citeşti cartea ca pe istoria bizară a unui adolescent care fuge de acasă de la un tată ţicnit, nu te alegi cu prea multe, nu-i aşa? Iar dacă pui că tatăl e totuna cu un început întunecos care dăinuie în tine şi în mine lucrurile brusc devin mai murakamiene…

Să le luăm pe rând. Volens nolens ne năştem şi buni şi răi laolaltă. De mici (şi trebuie să învăţăm pe piele proprie lecţia că copiii nu-s îngeri) suntem puşi să alegem: ce e bine şi ce e rău. Exact ca-n poezioara de pe timpurile copilăriei mele sovietice în care tatăl îi explica fiului “что такое хорошо, и что такое плохо”. Avem fiecare lucruri pe care nu că nu le-am admite niciodată cu voce tare, ci nici nu prea am dori să le reamintim (iar cine spune că nu le are, e un mincinos). Poate-s nişte fleacuri, dar câtă vreme-s nerostite şi, mai ales, neconştientizate au o forţă rea asupra noastră. Îmi amintesc, în acest context, de un volum de enciclopedie pentru copii pe care iubeam să-l răsfoiesc şi care avea o pagină despre şerpi.Ca toată lumea “normală” am fost educat în spiritul unei frici faţă de şerpi, astfel încât de câte ori ajungeam la pagina cu pricina încercam să trec peste ea. Dar dacă săream pagina s-au închideam ochii frica nu dispărea. Şi atunci unica soluţie era să deschid pagina, să o privesc cu atenţie, şi cu un “brr” sănătos să-mi reiau lectura.

Acesta este sensul automatismului din profeţie. Dacă dai de un întuneric n-ai altceva de făcut decât să-l priveşti în faţă ca să se facă lumină peste el. Şi atunci frica scade odată cu întunericul. O confirmare a acestei ipoteze o găsim în pădurea fermecată în care băiatul pleacă pentru careva timp ca lucrurile să se liniştească: 1. este întunecată, 2. inspiră teamă, 3. băiatul nu are altă soluţie decât să intre în ea cu riscul de a nu se mai întoarce. Nu mai trebuie să adaug (cred) că sursa fricii de întuneric este faptul că suntem muritori şi, în plus, nu ştim ce ne aşteaptă dincolo. Aceasta ne face ca alegerile pe care le facem în viaţa de toate zilele să fie deosebit de grave.

Dacă felul în care înţeleg eu cartea e bine înţeles, atunci trebuie să adaog că băiatul are, de fapt, doi taţi: cel de-al doilea este Nakata, bătrânelul smintit care vorbeşte cu pisicile şi-l înfruntă pe “tatăl malefic”. Odată ce ne-am înţeles că “tatăl” din carte e un semn al începuturilor din mine şi din tine, care-s două – bun şi rău, nu trebuie să te deranjeze aspectul fiziologi. Dacă insişti până-ntr-atâta îl declar pe Nakata naşul băiatului şi s-a rezolvat povestea. Acum îmi aduc aminte că şi Oedip din mit avea doi taţi: cel care l-a exilat şi celălalt care l-a educat, un centaur dacă nu mă înşel.Sunt sigur că romanul este populat de mai multe “mici secrete”. Dar pe mine mă aranjează interpretarea şi ştiu că cu cât mai adânc am să sap cu atât mai multe “confirmări” am să găsesc. Poate că aceasta nu-i altceva decât starea mea de spirit de acum. Poate merită să re-citesc romanul peste un timp oarecare. Dar îmi place cum se leagă lucrurile: avem două începuturi în noi, iar întunericul trebuie să-l privim în faţă ca să ne învingem frica. Şi să facem lumină!

[1] tatăl întunecat (eng.)

Tags: ,

Comments are closed.