June 17, 2005 2

Un naufragiu literar

By in japonia

În sfârşit eram gata să abordez trilogia Şobolanului şi fiind bine informat am început de unde se începe: de la cele două nuvele Ascultă cum cântă vântul şi Automatul 1973. Sunt două cărţulii subţirele, cea dintâi de două ori mai subţire decât cea din urmă. Am citit Ascultă cu cântă vântul dintr-o inhalație – cele 40 de pagini le-am considerat mai mult un divertisment, o încălzire înainte de În căutarea oii fantastice, de aceea poate nu le-am tratat cu toată atenția cuvenită.

Nici nu ştiu dacă puteam să le tratez diferit. După felul în care e scrisă cartea, mi s-a părut o încercare de condei în domeniul romanului (povestirile lui Murakami ieşeau destul de reuşite şi mai înainte). Îmi amintesc că citisem într-un interviu al autorului că ideea de a scrie un roman i-a venit în timpul unui meci de fotbal (acum nu mai ştiu dacă era vorba de fotbal american sau european dar puţin contează). Echipa favorită pierdea meciul şi la un moment dat Haruki a simţit pur şi simplu că poate scrie un roman. Îl înţeleg foarte bine. Cred că faptul că se afla la un meci e pură întâmplare – cu acelaşi succes putea fi în altă parte: un sushi bar, o berărie, o bibliotecă, un cinematograf sau un magazin universal. Cred că prin povestirile sale autorul deja sondase bine anumite teme esenţiale pentru viziunea sa, astfel încât s-a copt pentru o operă mai mare. Deosebirea între povestire şi roman, zic eu, e aceiaşi ca între un tablou de natură moartă şi o compoziţie. Primul are atuul de a capta detaliul, e o impresie, o fulgerare de moment pe care o întorci pe o parte şi pe alta până prinzi punctul de vedere potrivit. În roman coexistă mai multe teme, ele se împleticesc, se completează reciproc, inclusiv şi se neagă un pe alta dacă e cazul. Dacă vrei, romanul e ca o simfonie.

Dacă eram mai atent observam cât te mult conta personajul Şobolanul. Îmi imaginam că o să mă revăd cu el pe paginile trilogiei, dar nu i-am întâlnit decât umbra. În Ascultă cum cântă vântul îl avem în carne şi oase. Într-un fel Şobolanul este prima vioară în relaţia prietenească dintre cei doi – el şi autorul. E mai măcinat de idei, mai nihilist şi mai tragic. Într-un cuvânt: este mai extrem. Din acest punct de vedere, îmi aminteşte de personajul din Pădurea norvegiană (celălalt, nu Toru), deşi corect ar fi să spun invers, căci pădurea a apărut mult după cântecul vântului.

Nuvela este lipsită de acţiune per se. Scrisă ca o culegere de idei care au totuşi o direcţie, un început şi un sfârşit, ea îmi aminteşte mult de stilul unui nouveaux roman francez sau de partea a doua din Şotronul lui Cortazar. La început ne familiarizăm cu gusturile autorului în literatură, mai bine zis în genul de literatură care îi pasiona pe eroi în timpul studenţiei lor. Din generaţia bitnicilor ei îl aleg pe cel mai nenorocit, unul care nu este recunoscut de nimeni şi care dacă nu mă înşel termină într-o casă de nebuni (NB. Mă înșel. Se sinucide). Se încheie cartea cu un dialog despre naufragiu. Sincer să fiu nu-mi aduc aminte bine ce-au hotărât ei acolo.

Dar cam ăsta-i spiritul cărţii – literatură, beţii, dialoguri.

Tags: , , , , ,

2 Responses to “Un naufragiu literar”

  1. […] detaliu autobiografic comun), dar cred că ipoteza mea nu este aiurită. În primul său roman, Ascultă cum cântă vântul (1979),  Haruki vorbește despre un scriitor nord-american ficțional care s-a sinucis sărind de […]

  2. […] lucrare de debut îmi aminteşte încă şi de primul roman al lui Haruki Murakami – “Ascultă cum cântă vântul“. La fel de schematic. La fel de elocvent. La fel de muzical. Dialogurile sunt geniale (şi […]