April 25, 2010 2

Încă un scriitor argentinian

By in america latină, literatură

Din punct de vedere al literaturii, pampa argentiniană e un fenomen. Puține țări care dau dovadă de atâta perseverență în producția de autori remarcabili. Fii atent: Leopoldo Lugones, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Silvina Ocampo, Ernesto Sábato, Julio Cortázar… Mai recent: Federico Andahazi și Carlos Balaceda. O fi de vină încrucișarea dialectică dintre spiritul gauchocrunt și fanatic și cel porteñocochet şi libidinos? Nu pot să zic cu siguranţă, dar cert e că trebuie să stăm cu ochiul pe această parte a continentului magic.

Acuma editura Vellant stă cu ochii pe Carlos Balmaceda de ne servește Manualul canibalului.

Carlos Balmaceda? Un ziarist reprofilat. Stilul cadențat al articolelor de știri se aude bine. Au mai fost precedente – Arturito Pérez-Reverte şi Aravind Adiga sunt celebri printre imigranții într-ale literaturii. Au un fel plăcut de-a spune lucrurilor pe nume. Cut the crap and get to the point se cheamă.

Manualul canibalului este o lectură comestibilă. Asta și la propriu și la figurat. Bun… aproape la propriu. Dar vezi și tu ce pasaje savuroase ne sunt servite:

„…Nu tăia decât carnea de pe spatele mielului și o toca fin, imediat încălzea într-o cratiță ulei de arahide ca să încălzească ușor carnea, apoi adăuga ceapă tăiată foarte mărunt, coriandru proaspăt, ghimbir, șofran și abia o idee de sare și piper, dar mai era ceva, fără îndoială. <…> Într-o altă cratiță amesteca ulei de arahide cu orez și șofran, asta pe lângă sucul lăsat de carne la fript, și în plus pătrunjel, cimbru, dafin, un pic de sare, încă un pic de piper și la foc, până ce fierbe, și atunci le pui repede în tăvițele de savarină și de aici pe platou. Un deliciu.”

Păi, se poate? Citesc romanul făcând naveta între dormitor și bucătărie…

„Încetul cu încetul taverna s-a umplut cu aromele maritime: sole și creveți cu tarhon franțuzesc; fileuri de rechin albastru cu semințe de susan, coriandru măcinat și mahlib; merlucius cu piper de Jamaica și muștar alb; cod cu ardei, ceapă verde și căței de usturoi; crabi cu sare de ceapă.”

Cred că am să mă mut definitiv în bucătărie. În Almacén de Buenos Aires – asta da! Restaurantul respectiv se pare că este personajul principal, căci ceilalți – trăiesc și mor. O sagă de familie de bucătari care sfârșește trist. Rădăcinile acestei istorii cresc din malurile stâncoase ale mediteranei de unde porneau la drum miile de imigranți italieni și se proptesc într-o istorie criminală de genul Alfred Hitchcock plină de suspans.

Canibalismul este o metaforă repugnabilă, dar exactă. De ce să ne tatonăm prea tare, dacă războiul civil, junta militară, represaliile fraternicide sunt exact asta – canibalism ritualic! Însă pornind de la această constatare, Carlos Balmaceda se îmbarcă într-o lungă călătorie, în care-și propune să investigheze originile acestei monstruozități, găsindu-le fără greșeală în fascismul italian și în alte evenimente nefaste care au uns cu sânge roțile istoriei…

Care-i concluzia?

Las’ pe mânile Turcului Pistolar și aflăm imediat răspunsul.

P.S. Primele ¾ ale cărții – savuroase, sunt urmare de un sfert care te face să dorești să devii vegetarian.

P.P.S. Asociaţiile cu Parfumul lui Patrick Süskind sunt inevitabile.

Tags: , , , , , , , , ,

2 Responses to “Încă un scriitor argentinian”

  1. Viorica says:

    mie imi place foarte multa lit. hispanica. din motive simple. dorinta de a incerca si altceva decat lit. rusa clasica si lit. franceza clasica. , obligatorii dupa programele scolare. Nu stiu, poate acum au introdus si altceva ( a trecut ceva timp de cand am terminat liceul 🙁 ).

    dar in fine in ultimul timp chiar am inceput sa-mi cumpar preopnderent lit. latino-amerciana.
    Apropo undeva in niste critici, citeam ca in Argentina autorii de la incep. sec XX incercau foarte mult sa-i copie pe autorii francezi .
    Pana atunci daca nu ma insel aveau numai carti cavaleresti ( analog spaniolilor). sau poate am inteles gresit :).

    • Zenu says:

      Te înțeleg perfect. Și eu m-am lăsat atras de literatura latinoamericană. Dar și de cea japoneză deopotrivă. Cred că pe vremea când descoperisem gustul literaturii astea doua erau unica alternativă viabilă realismului socialist. Căci autorii străini – francezi, englezi, americani sau nemți veneau pe piață „filtrați”. Aveam Dreiser (care-i un marginal) și Francois Mauriac, dar nu aveam încă Ken Kesey și Romain Gary. Normal că García Márquez şi Kōbō Abe mergeau ca pâinea cea caldă…