February 3, 2011 Off

Game Over.

By in europa de est, literatură

Game over. Am terminat Invitation to a Beheading. Mă simt decapitat.

L-am citit în engleză как и было сказанно. Concluzia de suprafaţă: Nabokov merită şi Premiul Nobel în domeniul medicinei pentru cel mai eficient somnifer. Deşi, la drept vorbin, romanul abundă de perluţe la nivel de expresii şi omul mertită supra-efortul de a fi citit. Cum ar fi:

This is how matters stood with the walls: their number was unalterably four.

Numai contemplarea îndelungată a pereţilor poate da naştere unei asemenea observaţii. Sau:

All my best words are deserters and do not answer the trumpet call…

Ceva de genul ăsta zicea şi Haruki-sensei (if the words were whisky…). Sau încă:

Off to do chop-chop.

Asta din urmă e invitaţia propriu-zisă. Da-da, la eşafod.

Concluzia în profunzime. Nabokov s-a băgat în pielea unui întemniţat, cu sentinţă capitală. Toată povestea asta încâlcită este scrisă din perspectiva lui. Realitatea distorsionată de frica anihilării. Băşcălia temnicierilor. Impertinenţa rudelor. Farmecul suav al călăului. Să începi sau să nu începi o carte dacă ştii că lectura poate fi întreruptă în orice moment? Să începi sau să nu începi să scrii un roman dacă ştii că pentru a-l termina pot să-ţi lipsească trei minute?

Ironic e faptul că noi cu toţii suntem în pielea lui Cincinnatus. Zăvorâţi în cuşca convenţiilor sociale. Condamnaţi la moarte fără un termen anunţat în prealabil. So what? Tot drumul ăsta spre eşafod e un fel de antrenament pentru aţi învinge frica. Pentru a spune fără ca vocea să se spargă: “by myself” călăului şi a trece cu deminitate la nivelul următor.

Dar invitaţie??? Cine naibii invită la o decapitare? Acolo eşti dus în frânghii, nu invitat, bre! Doar dacă nu cumva noi suntem publicul, invitat să asiste la spectacolului destinului. Mda… noi suntem. Şi mulţimea şi condamnaţii solitari.

Şi gata.

Tags:

Comments are closed.