December 20, 2009 4

Gabo

By in america latină, film, literatură

Citind „Ochi de câine albastru” am înțeles un lucru. Lui Gabo i-a mers. E drept că și nouă, cititorilor, ne-a mers, dar și pe Gabriel García Márquez la bătut norocul la vremea respectivă. Judecând după primele povestiri stau și mă minunez cum de i le-au publicat. Bineînțeles, trebuie să ținem cont de plictisul și de umila condiție a vieții din provincia columbiană, unde „nu se scria ca la Paris”… Dar, chiar și așa… era posibil să nu se întâmple. Și atunci nu am fi savurat „O sută de ani de singurătate”, iar Columbia rămânea o țară virgină din punct de vedere al Nobelului.

Încercarea lui Gabo are ceva de rămășag. „Sí que es posible escribir como en París” pare să zică un oarecare tânăr jurnalist de 24 de ani. „Mejor no” m-aș grăbi să-i răspund yo și poate că s-a găsit unul care i-a zis-o, căci, pe măsură ce Gabo încerca să scrie ca la Barranquilla, sau ca la Aracataca, sau, cel puțin ca la Bogotá, proza sa merse din bine în mai bine.

Primele povestiri sunt de maximă morbiditate. Moartea e la modă la 24 de ani. Și totuși e proza de debut a lui Márquez trădează un fel latino de gândi moartea. Nu ca pe ceva mort definitiv, ci ca pe o „moarte vie”. Aceeași fascinație pentru „morții vii” și pentru vampiri este prezentă în proza lui Carlos Fuentes și Julio Cortázar. Din câte știu yo. Cu atât mai interesant este acest lucru în lumina celor scrise de Ernu la tema lui Dracula și a vampirismului. Să recapitulez spunând că moda pentru vampiri s-a născut în Londra victoriană sub formă de angoasă de a nu-și vedea civilizația contaminată de barbari. Vampirii, oamenii de frontieră, erau cei care-i amenințau pătrunzând în viețile lor, alterându-le. Migranții, de pildă. Se pare că această fascinație pentru vampirism s-a înrădăcinat în America Latină din motive similare. Acolo riscul contaminării chiar era iminent. Contactul cu mithosul indigenilor, depărtarea relativă de matricea europeană – intelectualii latino-americani aveau suficientă bătaie de cap la acest capitol.

Un avantaj al lecturării prozei de debut a lui Márquez este posibilitatea de a cunoaște anul exact când autorul a început să scrie bine. Anul 1950, povestirea „Cum face Nataniel o vizită”. Gabo are 26 de ani. Povestirea e încă departe de a fi perfectă, deși prefigurează viitorul geniu al realismului magic.

În ultimele povestiri din culegerea de față plouă cu nemiluita. Plouă torențial, plouă biblic.

Relaționez aceste ploi cu o amintire din copilărie. Îmi plăceau ploile de august. Locuiam în casa bunicii, iar ploaia ne aduna pe toți în casă, inclusiv pisicile. În mod normal, lumea era împrăștiată prin căsoaie sau în ogradă, conform ocupațiilor. Numai ploaia reușea să-i sustragă din activitățile rutinare pe adulți care, neavând altceva a face, începeau a depăna istorii. Adoram să le ascult istoriile. Într-o vară a ploat câteva săptâmâni în șir. Acoperișul se șubrezi de la atâta apă, prin odăi căldările și ligheanele contabilizau numărul de picături. Pe timpuri nu aveam o idee suficient de limpede despre Biblie, dar cred că semănam leit cu corabia lui Noe.

Primul meu contact cu realismul magic s-a produs la cinematograf. Încă nu eram copt pentru el, dar am mers să văd „Cronica unei morți anunțate” (1987). La 13 ani am memorizat vaporul, pe Ornella Mutti într-o casă bântuită, și frații – asasini din obligație.

Apoi am citit „O sută de ani de singurătate” fiindcă îl citise vară-mea și a zis că e bun.

Apoi am mers la Madrid și am citit „Cronica…” în spaniolă.

Dacă am fost la Macondo? Să știi că este exact ca orașul Bălți din copilăria mea. Mai ales când ploua. Dar oare cu ce-ar fi semănat orașul meu dacă un editor bun la inimă nu-l publica pe Gabo? Strașnic de imaginat.

Mi-a mers, deci.

Tags: , , , , , , , , , , , , ,

4 Responses to “Gabo”

  1. Victoria* says:

    “Moartea e la modă la 24 de ani” – m-a amuzat 🙂 chiar trebuie sa ma gandesc la asta,

    Apropo de episodul cu ploile, eu imi aduc aminte altceva, pe la mijlocul anilor ’90, tot printr-un orasel de la nordul Republicii noastre mult iubite, se stingea lumina, de pe la 17 pana pe la miezul noptii, am cele mai frumoase amintiri din perioada respectiva, deoarece ne adunam toata familia pe o canapea si ne povesteam unul altuia ziua, organizam diferite victorine, concursuri…mi-e dor de timpurile alea!

    • Zenu says:

      „Tot ce cunoaștem despre ea e literatură”… mi-a venit din moment ce ai zis că trebuie să te gândești la asta :).

      Experiențele care ne rup din cotidian sunt cele care se amintesc, asta e!

  2. Vladimir B. says:

    Păi dacă tot zici că plouă la Macondo, ai văzut și fluturi căzînd din ceruri?!

    • Zenu says:

      Nu știu. Acum un min.? …butterflies up in the sky…

      [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CJA69C6SlRk&hl=en_US&fs=1&]

      Ghine-s!