October 16, 2010 Off

Pescăruși sinucigași, băi!

By in europa de vest, jazz

Fiindcă e vorba de jazz, hai să-i zicem pe nume: All the Things You Are. De ce nu și în interpretarea lui Serge Gainsbourg. Așa să fie.

Iar dacă e vorba de pictură poate foarte bine să fie și una de Paul Cézanne. Poate fi drumul din munți. Că-s munții liliachii și e și o căsuță. Aici.

Jazzul și Cézanne sunt ingredientele de bază din care Antonio Muñoz Molina face romanul “Iarna la Lisabona“. All the Things You Are este piesa pe care o interpretează pianistul Santiago Biralbo, îndrăgostit de femeia fatală Lucrecia, pe mâna căreia ajunge tabloul lui Cézanne. Și restul daravelei. Triangulată în spațiul fascinant și drag Zenului dintre San Sebastián, Madrid și Lisabona.

Mă întreb: cu aşa ingrediente tari, e posibil să o dai în bară? E foarte puţin probabil. Şi totuşi Antonio se apucă să demonstreze contrariul. Romanul abundă de clişee criminale, personaje victimizate şi romans de trei parale. Dialogurile-s trase de urechi. Imaginează-ţi un dialog în care fiecare frază se rosteşte la distanţă de o săptămână una de alta. Ţi-ai imaginat? Apu iaca.

Mda… Întotdeauna nu-mi ajunge paciență să fac câte o scriitură despre romanele care-mi displac. Şi te las cu impresia profund eronată că tot pe ce pun mâna e de aur. Dar cu siguranţă că nu e aşa. Şi s-ar putea să fie benefic să ne lămurim ce face prost un roman prost. Prostia – este răspunsul scurt. Dar fiindcă “Iarna la Lisabona” e un caz clinic, merită să-l examinăm sub lentilă.

Ia următorul fragment:

Taxiul intră în oraș, trecu pe lângă plopii de la marginea râului, traversă Bulevardul Tamarinilor și străduțele umede din Orașul Vechi și ieși dintr-odată în Promenada Maritimă, în fața unei amezi cenușii, brăzdate, în burniță, de pescăruși sinucigași. Un bărbat nepăsător și singur, cu un palton de culoare închisă și pălăria trasă pe ochi privea marea ca și cum ar fi contemplat sfârșitul lumii. În fața lui, de cealaltă parte a balustradei, valurile săltau deasupra stâncilor în înalte explozii de spumă. Lu-i Biralbo i se păru că-l vede pe om ferind o țigară de vânt cu mâna făcută căuș. Se gândi: omul acela sunt eu.

Să admitem că străduțele-s într-adevăr umede. OK. Dar pescăruși sinucigași? Bărbat nepăsător și singur? Contemplând sfâșitul lumii? „Omul acela sunt eu”. Pe naiba ești. Omul acela e un om cu pălăria trasă pe ochi care fumează o țigară ca să treacă timpul. Ce putem ști noi despre nepăsarea lui? Nimic. Care-i treaba cu sfârșitul lumii? Nici una. Iar pescărușii nu-s de loc sinucigași. Căderea lor e motivată de luciul eventual al solzișorilor de pește. Și să nu le atribuim epitete care n-au nici o legătură cu niște păsări de treabă.

Normal, după așa o propoziție sadică, te întrebi, probabil, cum de nu am făcut zvârrrl cărții într-un loc mai degrabă îndepărtat decât apropiat. Recunosc că am fost curios. Mă interesa care poate fi finalul unei asemnea tărășenii. Speram în sinea mea că o turnură ironică poate să salveze situația înaintea inexorabilului the end. Totuși era vorba de pictură și de jazz. Și de Madrid, ce mai! Eram conștient în sinea mea că unul ca Jim Jarmusch sau altul ca David Lynch i-ar fi găsit un rost cărții și ar scoate la iveală niște filme șmechere. Cu referințe culturale la Casablanca (1942) și la Vertigo (1958). Jarmusch ar fi renunțat la dialoguri (păstrând jazzul), iar Lynch ne-ar fi convins că it is all in our heads.

Well… tot ceva decât nimic. Acum ca să nu rămânem cu o impresie proastă propun un jazz de urgență. Unul pe care am avut plăcerea să-l aud en vivo la Lisabona. Apropos, era iarnă.

Dead Combo, prieteni…

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.