December 13, 2009 4

Eresii post-socialiste (II)

By in europa de est

În „Ultimii eretici ai ImperiuluiVasile Ernu face clară poziția pe care o adoptă: a renunța la socialism nu este același lucru cu a accepta necondiționat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniția noastră, a celor „născuți în URSS” și anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experiența ambelor sisteme, reușindu-ne să fim în capitalism și, totodată, în afara sa.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)

Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)

Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.

Tags: , , , , , , , ,

4 Responses to “Eresii post-socialiste (II)”

  1. Vladimir B. says:

    Da, sunt de acord cu tine cînd spui că volumul lui Ernu propune “un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani”! Cum la fel de adevărat este faptul că modul în care pune el problemele lumii de azi este mai degrabă incomod, decît unul habitual, acomodant. Eu aş numi cartea lui Ernu într-un cuvînt: rugoasă!!! Căci de unde o iei, nu ţi-este confortabil, nu se crează confortul unei lecturi prea plăcute, căci autorul re-gîndeşte actul lecturii prin “asperităţile” tematice ale textului…
    Dar parcă nici eu nu aş fi de acord să-i îmbrac pe teoriştii prezentului cu hăinuţele lui Ratatouille)))

  2. […] și Julio Cortázar. Din câte știu yo. Cu atât mai interesant este acest lucru în lumina celor scrise de Ernu la tema lui Dracula și a vampirismului. Să recapitulez spunând că moda pentru vampiri s-a născut în Londra victoriană sub formă de […]

  3. […] votcă. Țepeș. Citesc despre vampiri, terorism și gulag și răsândesc eresii în doi timpi și trei […]

  4. […] votcă. Țepeș. Citesc despre vampiri, terorism și gulag și răsândesc eresii în doi timpi și trei […]