January 24, 2010 15

Un fel de Jazzuela

By in america latină, europa de vest, japonia, jazz

Scriitorii care sunt iubitori de jazz sunt prietenii mei. Li se iartă totul. Haruki Murakami e un veteran al jazz-ului având o colecție uriașă de discuri și, într-un epizod din biografia sa, un restaurant cu jazz în Shinjuku. Se numea Peter Cat. Din păcate, atunci când vizitasei Tokio, barul nu mai exista. Nu că aș avea să-i iert ceva lui Haruki. Numai așteptarea lungă. Dar nu e vina lui.

Personajul lui Arturito Pérez-Reverte, Coy („Harta sferică”), ascultă Kind of Blue atunci când realizează că iubita îl trage pe sfoară. Nu-i spune nimic atunci când ea se trezește. Unele femei nu pot fi altceva decât femei-vamp. Kind of Blue este unul din albumele mele preferate. Poate că cel mai bun al lui Miles Davis.

În romanul „Șotron” (Rayuela) de Julio Cortázar se ascultă jazz cu nemiluita. La un moment s-a făcut o compilație cu piesele pomenite în roman. Se cheamă Jazzuela. O recomand pentru cine poate să facă rost de ea. Îți dai seama că jazz-ul care-l fascina pe Cortázar nu e tocmai ceea ce știi tu și eu. Pun pareu că lui Vladimir Pozner îi place anume așa. Luminos și optimist. Ca o pagină albă.

Toată Rayuela e o improvizație de jazz. Personajele principale Horacio și Maga își dau întâlnire în Paris. Fără a-și spune timpul și locul exact. Hoinăresc prin Paris până ce dau unul de altul. În epoca celularelor așa ceva pare inimaginabil și, totuși, se înscrie într-o logică a hazardului. Curios lucru, o astfel de întâlnire hazardată s-a produs într-un târziu între Julio Cortázar și o doamnă pe care o cunoscuse cândva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerându-i întâlnire. Însă Cortázar i-a răspuns că nu suportă ideea unei întâlniri atât de frugale. În aceeași zi s-au întâlnit întâmplător pe străzile Parisului de parcă dorința era cea care i-a condus pe ambii în locul cu pricina la ora cu pricina.

Anume despre aceasta și vorbește scurtmetrajul lui Jose Gordon. E în spaniolă, dar oricum zic că merită privit. Cel puțin pentru benzile-i desenate pline de imaginație.

Presupun că deja știi că povestirea „Urmăritorul” este despre ultimele zile din viața marelui Charlie „Bird” ParkerDomnul Pasăre-arc.

Știu când e bine să asculți Jazzuela. Sau să citești ceva de Julio Cortázar. La 12 februarie se fac 25 de ani de când scriitorul a trecut în neființă.

P.S. Mai știi scriitori iubitori de jazz?

Tags: , , , , , , , ,

15 Responses to “Un fel de Jazzuela”

  1. Zenu says:

    În unison cu Vladimir Bulat pe ochiuldeveghe. Un citat din Zaza Burchiuladze în română:

    …Dacă întrebi astăzi o sută de oameni cine este Eric Dolphy sau Ornette Colemann, toţi vor răspunde sincer că habar nu au. Totuşi, suta aceea ştie pe dinafară cine e Snoop, şi fără efort va putea identifica şi cel mai îndepărtat „Buddha-Bar”. Într’un cuvânt, pasiunea pentru jazz este acum o ciudăţenie la fel de gogonată ca şi interesul şi atracţia pentru umbrele trecutului demult uitat. Deşi putem spune fără să ne abatem de la adevăr, că jazzul e „viu” şi astăzi, dar ne mai putem îndoi oare că a rămas doar un nume ce se trage din vremuri imemoriale? O sperietoare umplută cu vechituri şi talaş. Sicriu nichelat fără mort în el. Pe scurt, a fost jazz, adevenit „jazz”, nimic mai mult decât o industrie. Asta aşa – spre luare-aminte”[Zaza Burchiuladze, „Jazzul mineral”].

    Eu sunt printre anacronici. Nu prea am idee cine-i Snoop. Dog? Cred că de el e vorba. Dar am o idee destul de clară despre Eric Dolphy și (ceva mai opacă) despre Ornette Coleman. Și atracția pentru umbrele trecutului nu mi-e deloc străină…

  2. Vladimir B. says:

    EU aș muri cu Sonny Rollins de gît!

    • Zenu says:

      Nu l-am ascultat masiv, dar din ce am auzit se pare că e bun! De exemplu aici:

      Din ceea ce am descoperit mai recent (adică ultimii 2-3 ani) cel mai tare m-a frapat Charles Mingus – are niște bucăți superîndrăznețe…

  3. Vladimir B. says:

    Romanul Ragtime a lui E. L. Doctorow folosește un termen chiar din jazz în titlu! nu-mi amintesc foarte bine subiectul cărții, dar știu sigur că narațiunea are principiile muzicii jazz…

    • Zenu says:

      Adică? Doctorow n-am citit, dar referitor la Rayuela mi-am adus aminte de un călătoria mea la Paris.

      Eram la un seminar la Banque de France. Armeanul, ucraineanul, eu și o mexicană formasem o gașcă. Cutreieram muzee. Mergeam prin Musee d’Orsay și-i povesteam Rosei despre Rayuela. N-ai citit? Există un moment în ea când Horacio se țicnește nițel. În partea 2, la Buenos-Aires deja. O confundă pe Talita cu Maga și se închipuie decimat de soțul Talitei, Traveler (care nu călătorea niciodată). Apoi Talita îl face din nou întreg.

      Pasajul respectiv seamănă mult cu mitul lui Osiris. Și ăla e decimat de fratele și dușmanul său, Seth, corpul fiindu-i cules de Isis și făcut ca nou.

      Eliade se pare că tratează despre acest ritual al morții și învierii ca despre renașterea șamanică. Adică, eram curios să găsesc la Cortázar un teren „minat” cu simboluri…

      Am luat masa la „Au chien qui fume”. Localul e menționat în Rayuela. Asta e, eram obsedat de Cortázar. De aici „lacunele” din literatura rusă și americană. 🙂

  4. Vladimir B. says:

    “Fondé en 1740, au Chien qui Fume est l’une de ces adresses qui – au delà des modes- symbolisent l’accueil et la convivialité des bons restaurants parisiens traditionnels”.

    Drăguţ local, probabil că printre primele localuri publice din Paris!

    Mai caut referinţe la muzica jazz în literatura universală, să ştii…

    • Zenu says:

      Curios, dar oamenii casei (chelnerii cel puțin) habar nu aveau de Rayuela sau de Julio Cortázar. În schimb, nişte argentinieni au încercat să-mi “împingă” nişte inele de aur pe Île de la Cité. Erau leit Calac şi Polanko, personajele din “62: model de asamblat”.

      Revenind la jazz şi scriitori. “On the Road” de Jack Kerouac conţine descrieri bestiale cu George Shearing:

      “George Shearing, the great jazz pianist, Dean said, was exactly like Roll Greb. Dean and I went to see Shearing at Birdland in the midst of the long, mad weekend. The place was deserted, we were the first customers, ten o’clock. Shearing came out, blind, led by the hand to his keyboard. He was distinguished-looking Englishman with a stiff white collar,! slightly beefy, blond, with a delicate English-summer’s-night air about him that came out in the first rippling sweet number! he played as the bassplayer leaned to him reverently and thrummed the beat. The drummer, Denzil Best, sat motionless! except for his wrists snapping the brushes. And Shearing began to rock; a smile broke over his ecstatic face; he began to rock in the piano seat, back and forth, slowly at first, then the beat went up, and he began rocking fast, his left foot jumped up with every beat, his neck began to rock crookedly, he brought his face down to the keys, he pushed his hair back, his combed hair dissolved, he began to sweat. The music I picked up. The bass-player hunched over and socked it in, faster and faster, it seemed faster and faster, that’s all. Shearing began to play his chords; they rolled out of the piano in great rich showers, you’d think the man wouldn’t have time to line them up. They rolled and rolled like the sea. Folks yelled for him to “Go!” Dean was sweating; the swear poured down his collar. “There he is! That’s him! Old God! Old God Shearing! Yes! Yes! Yes!” And Shearing was conscious of the madman behind him, he could hear every one of Dean’s gasps and imprecations, he could sense it though he couldn’t see. “That’s right!” Dean said. “Yes!” Shearing smiled; he rocked. Shearing rose from the piano, dripping with sweat; these were his great 1949 days before he became cool and commercial. When he was gone Dean pointed to the empty piano seat. “God’s empty chair,” he said. On the piano a horn sat; its golden shadow made a strange reflection along the desert caravan painted on the wall behind the drums. God was gone; it was the silence of his departure. It was a rainy night. It was the myth of the rainy night.”

      Numai “god’s empty chair” cât face. Oh.

    • Zenu says:

      Se pare că relația dintre jazz și scrietori e strâns corelată cu relația scriitori și motani. Toți cei nominalizați: Cortázar, Murakami, Kerouac au fost scriitori cu motani. 🙂

  5. Vladimir B. says:

    ”Schläft ein Lied in allen Dingen”, e de văzut acest film:

    http://www.imdb.com/title/tt1247666/

    din descriere reiese că e despre un trompetist-jazz…dacă-l găsești, să-mi furnizezi torrentul! danke!

  6. Vladimir B. says:

    Este bun, da! Dar si “vocea” trompetei lui Molvaer a sunat sublim…o sa scriu la mine pe blog despre film….

    • Zenu says:

      Ai văzut şi “Tuvalu”? Nici eu. Tot cu Chulpan Khamatova. Am citit niştre critici foarte bune la adresa filmului, dar n-am apucat să-l văd.

      Acum sunt busy cu Otar Iosseliani. Parajanov mi-a stârnit pofta de Caucaz. L-am privit pe Iosseliani ceva mai demult, deşi sporadic. Acum fac o retrospectivă ca lumea. Place tare.