Scriitorii care sunt iubitori de jazz sunt prietenii mei. Li se iartă totul. Haruki Murakami e un veteran al jazz-ului având o colecție uriașă de discuri și, într-un epizod din biografia sa, un restaurant cu jazz în Shinjuku. Se numea Peter Cat. Din păcate, atunci când vizitasei Tokio, barul nu mai exista. Nu că aș avea să-i iert ceva lui Haruki. Numai așteptarea lungă. Dar nu e vina lui.
Personajul lui Arturito Pérez-Reverte, Coy („Harta sferică”), ascultă Kind of Blue atunci când realizează că iubita îl trage pe sfoară. Nu-i spune nimic atunci când ea se trezește. Unele femei nu pot fi altceva decât femei-vamp. Kind of Blue este unul din albumele mele preferate. Poate că cel mai bun al lui Miles Davis.
În romanul „Șotron” (Rayuela) de Julio Cortázar se ascultă jazz cu nemiluita. La un moment s-a făcut o compilație cu piesele pomenite în roman. Se cheamă Jazzuela. O recomand pentru cine poate să facă rost de ea. Îți dai seama că jazz-ul care-l fascina pe Cortázar nu e tocmai ceea ce știi tu și eu. Pun pareu că lui Vladimir Pozner îi place anume așa. Luminos și optimist. Ca o pagină albă.
Toată Rayuela e o improvizație de jazz. Personajele principale Horacio și Maga își dau întâlnire în Paris. Fără a-și spune timpul și locul exact. Hoinăresc prin Paris până ce dau unul de altul. În epoca celularelor așa ceva pare inimaginabil și, totuși, se înscrie într-o logică a hazardului. Curios lucru, o astfel de întâlnire hazardată s-a produs într-un târziu între Julio Cortázar și o doamnă pe care o cunoscuse cândva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerându-i întâlnire. Însă Cortázar i-a răspuns că nu suportă ideea unei întâlniri atât de frugale. În aceeași zi s-au întâlnit întâmplător pe străzile Parisului de parcă dorința era cea care i-a condus pe ambii în locul cu pricina la ora cu pricina.
Anume despre aceasta și vorbește scurtmetrajul lui Jose Gordon. E în spaniolă, dar oricum zic că merită privit. Cel puțin pentru benzile-i desenate pline de imaginație.
Presupun că deja știi că povestirea „Urmăritorul” este despre ultimele zile din viața marelui Charlie „Bird” Parker. Domnul Pasăre-arc.
Știu când e bine să asculți Jazzuela. Sau să citești ceva de Julio Cortázar. La 12 februarie se fac 25 de ani de când scriitorul a trecut în neființă.
P.S. Mai știi scriitori iubitori de jazz?
Tags: arturo pérez-reverte, charlie parker, haruki murakami, jazzuela, jose gordon, julio cortázar, miles davis, peter cat, rayuela
În unison cu Vladimir Bulat pe ochiuldeveghe. Un citat din Zaza Burchiuladze în română:
Eu sunt printre anacronici. Nu prea am idee cine-i Snoop. Dog? Cred că de el e vorba. Dar am o idee destul de clară despre Eric Dolphy și (ceva mai opacă) despre Ornette Coleman. Și atracția pentru umbrele trecutului nu mi-e deloc străină…
EU aș muri cu Sonny Rollins de gît!
Nu l-am ascultat masiv, dar din ce am auzit se pare că e bun! De exemplu aici:
Din ceea ce am descoperit mai recent (adică ultimii 2-3 ani) cel mai tare m-a frapat Charles Mingus – are niște bucăți superîndrăznețe…
Mingus e vechea mea pasiune! Are bucăți copleșitoare, unele încap ca 4 pe disc, trebuie să văd în colecție, că nu am memoria titlurilor…)))))))
Romanul Ragtime a lui E. L. Doctorow folosește un termen chiar din jazz în titlu! nu-mi amintesc foarte bine subiectul cărții, dar știu sigur că narațiunea are principiile muzicii jazz…
????
Adică? Doctorow n-am citit, dar referitor la Rayuela mi-am adus aminte de un călătoria mea la Paris.
Eram la un seminar la Banque de France. Armeanul, ucraineanul, eu și o mexicană formasem o gașcă. Cutreieram muzee. Mergeam prin Musee d’Orsay și-i povesteam Rosei despre Rayuela. N-ai citit? Există un moment în ea când Horacio se țicnește nițel. În partea 2, la Buenos-Aires deja. O confundă pe Talita cu Maga și se închipuie decimat de soțul Talitei, Traveler (care nu călătorea niciodată). Apoi Talita îl face din nou întreg.
Pasajul respectiv seamănă mult cu mitul lui Osiris. Și ăla e decimat de fratele și dușmanul său, Seth, corpul fiindu-i cules de Isis și făcut ca nou.
Eliade se pare că tratează despre acest ritual al morții și învierii ca despre renașterea șamanică. Adică, eram curios să găsesc la Cortázar un teren „minat” cu simboluri…
Am luat masa la „Au chien qui fume”. Localul e menționat în Rayuela. Asta e, eram obsedat de Cortázar. De aici „lacunele” din literatura rusă și americană. 🙂
“Fondé en 1740, au Chien qui Fume est l’une de ces adresses qui – au delà des modes- symbolisent l’accueil et la convivialité des bons restaurants parisiens traditionnels”.
Drăguţ local, probabil că printre primele localuri publice din Paris!
Mai caut referinţe la muzica jazz în literatura universală, să ştii…
Curios, dar oamenii casei (chelnerii cel puțin) habar nu aveau de Rayuela sau de Julio Cortázar. În schimb, nişte argentinieni au încercat să-mi “împingă” nişte inele de aur pe Île de la Cité. Erau leit Calac şi Polanko, personajele din “62: model de asamblat”.
Revenind la jazz şi scriitori. “On the Road” de Jack Kerouac conţine descrieri bestiale cu George Shearing:
Numai “god’s empty chair” cât face. Oh.
Şi…
Se pare că relația dintre jazz și scrietori e strâns corelată cu relația scriitori și motani. Toți cei nominalizați: Cortázar, Murakami, Kerouac au fost scriitori cu motani. 🙂
”Schläft ein Lied in allen Dingen”, e de văzut acest film:
http://www.imdb.com/title/tt1247666/
din descriere reiese că e despre un trompetist-jazz…dacă-l găsești, să-mi furnizezi torrentul! danke!
Mmm. Chulpan Khamatova. La sigur e bun.
Este bun, da! Dar si “vocea” trompetei lui Molvaer a sunat sublim…o sa scriu la mine pe blog despre film….
Ai văzut şi “Tuvalu”? Nici eu. Tot cu Chulpan Khamatova. Am citit niştre critici foarte bune la adresa filmului, dar n-am apucat să-l văd.
Acum sunt busy cu Otar Iosseliani. Parajanov mi-a stârnit pofta de Caucaz. L-am privit pe Iosseliani ceva mai demult, deşi sporadic. Acum fac o retrospectivă ca lumea. Place tare.