January 29, 2010 14

Bolaño, ultimul interviu

By in america latină

Dacă tot am vorbit de operele postume, iată un interviu cu dragul de Bolaño, care se pricepe. Acum îi apar operele. Să sperăm că şi J. D. Salinger nu ne-a lăsat fără călăuză în pădurea întunecată.

Răspunsuri sincere la întrebări directe. A nu se trece cu vederea faptul că interviul respectiv a apărut pentru prima oară în 2003, în revista Playboy Mexico la o lună de la moartea scriitorului şi că poate fi citit şi în engleză în volumul recent Roberto Bolaño: The Last Interview & Other Conversations. L-am tradus de aici, zic că merită să existe şi în română.

***

Monica Maristain: Dacă n-ai fi fost scriitor, ce-ai fi vrut să fii?

Roberto Bolaño: Mi-ar fi plăcut să fiu detectiv de homiciduri, mai mult decât să fiu scriitor. Am toată certitudinea. Un lanţ de homiciduri. Aş fi fost unul care ar fi venit noaptea la locul crimei de unul singur, fără să-mi fie teamă de stafii. Poate că m-am ţicnit de-a binelea. Dar fiind un detectiv acest lucru s-ar fi soluţionat lejer cu un glonte în gură.

M.M.: Ai vărsat lacrimi pe marginea criticilor dure făcute de duşmanii tăi?

R.B.: O mulţime. De fiecare dată când cineva mă vorbeşte de rău eu izbucnesc în lacrimi, mă trântesc la podea, mă zgârii, mă opresc din scris, pierd pofta de mâncare, fumez mai puţin, fac sport, fac plimbări pe malul mării, care se află la nu mai mult de 30 de metri de la casa mea şi întreb pescăruşii, ai căror ancestori au păpat peştii, care l-au păpat pe Ulise: De ce eu? De ce? Nu v-am făcut niciun rău.

M.M.: Care cinci cărţi te-au marcat pe viaţă?

R.B.: În realitate cele cinci cărţi sunt mai degrabă 5.000. Am să le menţionez pe astea care nu-s decât vârful aisbergului: “Don Quijote” de Cervantes; “Moby Dick” de Melville. Toată opera lui Borges, “Şotronul” de Cortázar, “Conjurația imbecililor” de Toole. Aş mai cita şi “Nadja” de Breton; scrisorile lui Jacques Vaché. Toate despre Ubu de Jarry; “Viaţa: manualul utilizatorului” de Perec. “Castelul” şi “Procesul” de Kafka. “Aforismele” lui Lichtenberg. “Tractatul” lui Wittgenstein. “Invenţia lui Morel” de Bioy Casares. “Satiriconul” lui Petronius. “Istoria Romei” de Titus Livius. “Gândurile” lui Pascal.

M.M.: John Lennon, Lady Di sau Elvis Presley?

R.B.: The Pogues. Sau Suicide. Sau Bob Dylan. Dar hai, că nu-s pretenţios: Elvis forever. Elvis cu vocea sa de aur, cu banderolă de şerif, la volanul unui Mustang şi burduşit cu pilule.

M.M.: Ai văzut ce-a mai frumoasă femeie din lume?

R.B.: Da, prin 1984 când lucram la o tarabă. Magazinul era gol când a intrat o doamnă hindusă. Arăta ca o prinţesă şi s-ar fi putut să fie una în realitate. A procurat de la mine nişte bijuterii pendante la costum. Eram pe punctul de a leşina. Avea pielea arămie, păr roşcat şi lung şi toate celelalte erau perfecte. O frumuseţe fără vârstă. Când i-am cerut plata, m-am simţit ruşinat. Ca şi cum mi-ar spune să nu-mi fac griji, ea îmi zâmbi. Apoi a dispărut şi nu am mai văzut niciodată pe nimeni ca ea. Uneori mă vizitează senzaţia că ea era zeiţa Kali, patroana hoţilor şi a meşteşugarilor, cu excepţia că zeiţa Kali era şi patroana asasinilor, în timp ce această hindusă nu era doar cea mai frumoasă femeie pe pământ, dar şi părea o persoană bună la inimă – foarte dulce şi delicată.

M.M.: Ce-ţi doreşti înainte de a muri?

R.B.: Nimic deosebit. Ei bine, prefer să nu mor. Dar mai devreme sau mai târziu distinsa doamnă ne vizitează pe toţi. Problema e că în unele cazuri ea nu e nici doamnă nici prea distinsă, ci, cum zicea poemul lui Nicanor Parra, ea e o bucăţică fierbinte care face dinţii să-ţi tremure indiferent cât de dur ţi-ar părea că eşti.

M.M.: Ce fel de sentimente îţi trezesc operele postume?

R.B.: Postum: sună de parcă ar fi numele unui gladiator roman, un gladiator invincibil. Cel puţin aşa speră sărmanul Postum că este. Îi dă curaj.

P.S. Mă tem şi să mă gândesc la unele din întrebările de mai sus, dar cinci cărţi care m-au marcat până acum sunt astea: „Dicţionarul hazar” de Milorad Pavić, „Şotronul” (tot el) de Julio Cortázar, „Cartea neagră” de Orhan Pamuk, „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” de Junot Díaz (viitorul e o pagină albă!) și, evident, „Cronica păsării-arc” de Murakami-sensei. Nu vorbesc de cărți care mi-au plăcut sau autori neapărat preferați. Când am citit am știut imediat: m-au marcat. Dacă aș fi avut inspirația să-l citesc pe J. D. Salinger mai devreme, cred că m-ar fi marcat. Asta s-a întâmplat oricum, dar, totuși, diferit…

Tags: , , , , , ,

14 Responses to “Bolaño, ultimul interviu”

  1. v.ernu says:

    a lui Tool e “Conjuratia imbecililor”… tradusa in romana… umor irezistibil…

  2. Zenu says:

    Rectific. 😉

  3. Vladimir B. says:

    Roberto Bolaño un scriitor confuz!

    Am citit volumul lui de povestiri Putas asesinas si nu mi-a placut…

    Scuze, in editie romaneasca am citit-o, sa nu creez confuzii:
    http://www.curteaveche.ro/Tarfe_asasine-3-846

    • Zenu says:

      Nu știu cum poate să nu placă (;) poate, desigur, dar eu unul am jubilat citindu-l). Dar eu sunt părtinitor, în general – un aficionado al literaturii din America latină.

      Pentru un beatnik chilian întârziat, trecut prin Pinochet, emigrație mexicană, hașiș, versuri, etc. – confuzia e modus operandi

      Cel mai tare mi-a plăcut „Amuletul”, din păcate, netradus în română (încă).

  4. Zenu says:

    1. Aș fi dorit să fiu: arheolog (e mișto să afli primul ceva despre trecut!), bibliotecar (să caut cărți pentru alții!) sau lingvist (nu mă pot aprecia care limbă mi-ar plăcea să mai învăț.)

    2. Îmi pasă de criticile prietenilor. De dușmani? Mă surpinde de fiecare dată când aflu că ei există. Și asta mă deprimă grozav. Mă face să mă simt rănit.

    3. Cele din P.S. plus Castaneda. Cum am putut să uit de el?

    4. John Lennon. Locul unde a fost asasinat (Central Park, Manhattan) e un templu la aer liber. I-am simțit prezența acolo.

    5. Sunt miop și încăpățânat. Orice femeie mi se pare inițial frumoasă, apoi încep să am dubii, apoi mă conving din nou că n-am greșit.

    6. Să vizitez cel mai îndepărtat loc de pe Pământ. Să mă conving că el la fel ca în altă parte sau poate că nu…

    7. Operele postume îmi trezesc ranchiuna. E ca și cum cineva te-ar invita la un dialog, iar apoi te-ar abandona la mijlocul frazei. Nu pot să accept ideea că nu mai sunt în viață.

  5. v.ernu says:

    hehe..
    o sa raspund eu o data dar dupa ce mai scriu… ca sa fii scriitor trebuie sa ai o masa critica necesara… minim 3 carti… eu nu ma pot lauda cu asta… mai e nevoie de 1000 de ore de frecat cu curul pe scaun si nopti nedormite … discutam la anul, poate

    • Zenu says:

      Ehe! Eu m-am aventurat să dau răspunsuri, făcând abstracție de prima întrebare. Sper să nu fie de rău augur, hehe.

    • Zenu says:

      Mi-am adus aminte de încă doi scriitori descoperiţi în 2009 care nu au mai mult de două cărţi şi nu există dubii asupra faptului că sunt totuşi scriitori:

      – Junot Díaz cu a sa „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” (2007) amintită mai sus. Cu ea a luat Pulitzeru. Cealaltă e un volum de povestiri – “Drown” (1996) cu care n-a luat nimica.
      – Aravind Adiga cu “Tigrul alb” (2008) luând Bookeru şi tot în 2008 scoţând şi el un volum de povestiri “Between the Assassinations”.

      Apreciez modestia ta, Vasile, dar după mine eşti al treilea care-şi merită numele de scriitor la două volume apărute.

  6. Vladimir B. says:

    Totuși, de la Bolaño, am aflat de Roland Topor, un scriitor ce urmează să-l descoperim! A și apărut prima lui carte. La Nemira!

    • Zenu says:

      Roland Topor a colaborat cu René Laloux la “Les Escargots” şi “La Planète sauvage”. Oho!

      La Bolaño găseşti multe. Tipul se animă după arheologii culturale. Penultima povestire din “Târfele asasine” parcă…

  7. Vladimir B. says:

    Acolo…

    cele 69 de motive de a nu ceti Pablo Neruda)))

  8. Vladimir B. says:

    Foarte)))) eu am îngurgitat locatarul himeric, de Topor. Trebuie să găsim filmul lui Polansky, cu titlul The tenant(1976), să-mi bagi linkul…