May 8, 2008 Off

Nuanţele difuze ale tiraniei

By in africa
Cu romanul „Lapte dulce și acru” (1979) Nuruddin Farah deschide trilogia întitulată „Variații la tema dictaturii africane”

Cu romanul „Lapte dulce și acru” (1979) Nuruddin Farah deschide trilogia întitulată „Variații la tema dictaturii africane”

Citindu-l pe scriitorul somalez Nuruddin Farah, mă tot gândesc la faptul că dictaturile (ca şi democraţiile în fond) au diferite culori: în Rusia este albul zăpezilor din gulagurile siberiene, în Africa – galbenul sufocant al nisipurilor sau verdele halucinant al junglei tropicale care migrează imperturbabil pe continentul Americii Latine unde doar pe ţărmuri capătă pigmentul siniliu-cafeniu al oceanelor şi trabucurilor. Dar peste tot aceste culori nu sunt decât simple nuanţe faţă de surul murdar dar invicibil al închisorilor ministeriale, al monumentelor “eroilor” necunoscuţi, precum şi faţă de roşul tomurilor marxist-leniniste şi a sângelui vărsat.

Dar Farah vorbeşte despre Dionisie, tiranul din Siracusa, care a poruncit să fie săpată o peşteră sub formă de ureche omenească ca să audă toate şoaptele întemniţaţilor şi să le cunoască secretele. La fel fac şi tiranii mai recenţi a căror putere se bazează pe turnătorie şi pe ordine verbale întotdeauna ambigui şi sigure de faptul că verticala puterii îl va face pe cel ierarhic inferior să o facă pe dracu-n patru numai ca să nu se supună ostracizării.

Citindu-l pe Farah, înţeleg că fiecare dictatură este clădită pe viciile omeneşti, pe acel tiran familial care oprimă fiind oprimat, arenă a impulsurilor întunecate. Îmi închipui că dictatura africană are ceva din voodoo, canibalism în sensul larg al cuvântului şi sete de ai umili pe toţi cei inferiori din punct de vedere ierarhic. Spunând asta mă gândesc la acei regişori tribali care se tocmeau fără scrupule cu colonialii europeni ca să-i vândă în robie pe semenii săi şi care, de recent, au îmbrăcat uniforme verzi cu epoleţi strălucitori şi ochelari de soare.

În America Latină dictaturile au fost croite de pe umerii acelor macho – taţi şi amanţi – care se dau tari şi duri şi care crapă din dorinţa de a târî în pat o sfântă din cauza că au fost respinşi de o curvă.

Dictatura rusească este poate cea mai rafinată şi, prin acest lucru, cea mai respingătoare dintre dictaturi, fiind înrădăcinată în pământul sterp al robilor care s-au deprins cu faptul că dacă nu e mongol – e tătar, iar dacă nu e tătar – e turc. Oricum este altcineva cel care trage sforile fiindcă spiritul slav alături de cel balcanic este prea contaminat de obsesii cotidiene şi pesimism incurabil.

Rămâne să pun undeva pe poliţă dictatura islamică şi nu-mi rămâne altceva să cred decât că este frica de a cădea în păcat şi alte complexe generate de abstinenţă (sex, alcool).

Asia este baştina dictaturilor supuse regulii numerelor mari şi a proceselor care durează în timp. “Mai răbdăm un secol-două, fie patru-nouă şi după aceea mai vedem noi” zice chinezul fiindcă prezentul pentru el nu este decât visul (urât) al unui vis.

Foamea, sexul, dorinţa de putere… Dictatura este copilul urâcios al multor mame şi dezastru total; chiar mă apucă disperarea atunci când realizez cât de palide şi efemere sunt democraţiile lumii în comparaţie cu tumultul dictaturilor. Ceea ce auzi la ştiri despre preoţii catolici pederaşti din SUA sau Portugalia, despre perversul austriac care şi-a siluit fiica timp de 40 de ani (într-o democraţie respectată) te convinge tot mai tare că pornirile barbare sunt mult mai adânci şi puternice decât etica toleranţei. Din păcate nu doar în Somalia, ci şi în Moldova (şi cu siguranţă în SUA) căutările morale sunt asociate în mare măsură doar cu ciorile albe ale societăţii – oameni naivi, infantili, visători. În plus, democraţiile au fost pasagere în istorie fiind prerogativa unor insuliţe elitiste – areopagul grecilor antici, althingul islandezilor – dar chiar şi în aceste cazuri cu suspiciunea bine fondată pe numeroasele tentative de a re-scrie istoria după croiul şi obiceiurile puterilor recente.

Prin urmare perspectivele sunt foarte macabre şi nu ştiu de ce persist în această dispoziţie pesimistă, dar bănuiesc că din motivul că bătălia încă nu este nici câştigată, nici pierdută şi asta îmi dă temei să despic în continuare grâul de secară şi să caut nobleţea desăvârşită în oamenii care au fost cândva, care mai sunt şi astăzi…

Tags: , ,

Comments are closed.