January 7, 2013 Off

Roman marsupial

By in asia, literatură

Măcar și pentru faptul că o mare parte din imaginile furnizate de Kobo Abe au fost preluate, prelucrate, dezvoltate de Haruki Murakami și tot era cazul să-l citesc. Dar nu, Kobo nu e un prevestitor al lui Haruki, cum ar fi Botezătorul pentru Mesia. Kobo Abe e un scriitor în suc propriu (cum sunt conservele de roșii), cu demonii molestatori și îngerii păzitori specifici universului său. La o adică, pe Abe l-aș pune pe același raft cu Ionesco și Beckett, poate chiar Camus, chit că proza lui are o tentă fantastică, astfel încât alde Vonnegut e o rudă mai apropiată.

Așa sau altfel, i-am citit „Femeia nisipurilor” când eram încă verde, dar m-am prins cu vreo câțiva ani în urmă, consumând rând pe rând „Bărbatul-cutie”, „Harta arsă”, „Epoca glaciară 4” și „Chip străin”. M-am întors la el să văd ce zice în „Jurnalul cangurului”, o carte „bătrână”, scrisă la numai doi ani înainte ca să moară în 1993 la vârsta de 69 de ani.

Plăcut surprins de felul glumăreț în care debutează narațiunea. Protagonistul lucrează la o fabrică unde fiecare angajat este poftit să ofere câte o idee pentru o nouă linie de produse; „jurnalul cangurului” e o astfel de idee, deloc prelucrată, care spre uimirea protagonistului este selectată ca fiind învingătoare. Între timp tipul este angoasat de faptul că pe picioare încep să-i crească niște frunze de ridichioare). „Hehe”, mă gândesc eu, taci că ăsta e cu esență de Haruki Murakami.

Dar nu. Gluma se îngroașă. Frunzele cresc. Pacientul neobișnuit ajunge pe patul spitalului unde află că-i incurabil (e o ridichioară de import, în Japonia nu se cultivă, strâng din umeri medicii) și de unde pornește în bizara sa odisee pe sus-amintitul pat cu rotile. Călătoria îi menește întâlniri cu tot felul de personaje ciudate (noroc că nu-s ciclopi), îl aduce pe malurile Apei Sâmbetei, unde o întâlnește pe maică-sa răposată.

Așa ajungem în miezul textului. Dacă la Murakami absurdul este doar un element care se pliază pe o descriere realistă a lumii în care ne aflăm, la Kobo Abe, absurdul e țesut viu, cap-coadă. Elementul absurdului (gen Haruki) ne ajută să schimbăm punctul de vedere și să privim lumea prin alte lentile, astfel îmbogățându-ne percepția asupra-i. Omniprezența absurdului (gen Kobo) scutură din temelie modul în care organizăm închipuirile noastre despre lumea realului și le răstoarnă cu picioarele-n sus.

Există un singur numitor comun între lumea realului și lumea absurdului – faptul că suntem muritori și că dincolo de moarte nu e nimic. Ceea ce-i suficient ca să înțelegem că lumile noastre sunt, în esență, înrudite, căci tête-à-tête cu neantul toate sunt la fel de absurde. Uite-așa un verdict trist asupra condiției umane, emis de un scriitor japonez aflat în pragul întâlnirii cu Nimicul.

Sayanara.

Tags: , , , ,

Comments are closed.