May 4, 2016 Off

Zațul și caimacul

By in bangladesh, călătorii

Așa când stai și privești Dhaka de la înălțimea unui zbor de cuc, pare destul de simpatică. Ia, de exemplu arhitectura modernă. E clar că Le Corbusier și-a lăsat amprenta. Când, cum, nu prea-mi dau seama, dar blocurile de locuit din Gulshan și Banani au o eleganță deosebită. Cărămida roșie pentru stradelele dosite. Albul imaculat pentru blocurile narcisiste care nu-și rup privirea de la propria imagine răsturnată în lacurile din cartier. E musai să nu cobori privirea mai jos de linia orizontului, să o protejezi de mizeria de pe stradă. Drumurile din Banani stau cu măruntaiele la vedere iar sub pământ un packman uriaș te mușcă de călcâie. Pac, pac, pac – îl auzi din urma ta și prima dată zici treacă de la mine, iar a doua oară inima ți se face cât un purice și în cele din urmă nu mai poți răbda, iar blocurile albe și cele de cărămidă nu mai sunt de ajutor.

Ne ascundem de packmanul din subterană în nordul Bangladeshului, la Sylhet, acolo unde verdele plantațiilor de ceai este în continuare virgin, iar serviciile oferite de hotelurile de lux includ asigurare împotriva talmeș-balmeșului din capitală. Dar deocamdată stăm la coadă în terminalul pentru zborurile interne, curioși să aflăm dacă avioanele companiei Biman dau din aripi. Ghișeele de înregistrare arată exact ca birourile funcționarilor publici. Trei inși procesează informația apăsând pe clape o dată pe minut. Nici zare de bandă rulantă pentru bagaje – hamalii costă mai ieftin decât electricitatea! Nu că ne-ar interesa prea tare – periuța de dinți, costumele de baie, aparatele de fotografiat, Graham Green și Elif Șafak încap foarte bine și în bagajul de mână.

Iar în jumătate de oră suntem deja în Sylhet. În fața aeroportului ne așteaptă șoferul din partea hotelului DuSai Resort & Spa. Ne face semn să-l urmăm, nu scoate o vorbă. În mașină încercăm să legăm o discuție. Nimic. În cât timp ajungem la hotel? Zero atenție.

Hellooo! zicem într-un singur glas și pe un ton ceva mai ridicat. Do you speak English?

Dă din cap că nu. Dar nici în bengaleză nu zice nimic.

Amar nam așa și pe dincolo, ne prezentăm noi și în sfârșit aflăm că pe șoferul nostru îl cheamă Kukon. E un început cum n-ai da. Totuși, în lipsa unei interacțiuni verbale cu respectivul Kukon, ne concentrăm pe partea vizuală, demnă de toată admirația – câmpuri de orez, bivoli cu genunchii scufundați în apă, plantații de ceai etc.

La recepția hotelului încercăm să încropim un itinerariu pentru ziua următoare. Lacul Madhobpur și Rezervația Naturală Lawachara sunt cele mai la îndemână obiective turistice, doar că vezi tu bine, șoferul este un ghid excelent care cunoaște la perfecție traseurile atâta doar că nu știe o boabă de engleză. Aha, și atunci cum comunicăm?

—În tot cazul vă asigurăm că e un ghid excelent.

Asta e, ne împăcăm cu ideea. Un lac e un lac, ce se mai poate adăuga aici?

Spuma societății bengaleze se scaldă în piscina hotelului. Bărbații ca bărbații – în chiloți. În schimb femeile… șalvari, camizon, eșarfă – toate murate, înoată într-un nouraș textil multicolor. Citim ce scrie pe aviz: scăldatul în piscină este permis doar în costume de baie adecvate. Ăă? Ale noastre cum sunt? Mai departe: bărbaților în tricouri le este interzisă intrarea în bazin. Ca să vezi… Scot tricoul. Asta înseamnă că m-am conformat? Sau dimpotrivă? Ne lămurim mai târziu. Interdicția nu ne vizează pe noi, ci pe matroanele bengaleze care insistă să se scalde îmbrăcate din motive religioase. Ei, treaba lor. În tot cazul, piscina e relaxantă, chiar dacă apa ar fi fost cazul să fie ceva mai răcoroasă.

Teritoriul hotelului este o grădină botanică. Flori exotice, palmieri, vile cu acoperișuri din stuf și o muzică ambiantă plutind din difuzoare, potrivită pentru exerciții de yoga sau ceva de genul. Liniște și pace. Incredibil. Avem ambii impresia că ne aflăm la un sanatoriu pentru pacienți bolnavi psihic. Sanitarii zâmbesc și ne salută politicos în engleză. E atât de calmant. Mai ales prin contrast cu agitația din Dhaka.

A doua zi, suntem însoțiți în excursie de băiatul de la recepție care vorbește o engleză perfectă. Istiak (așa îl cheamă) e opusul lui Kukon. Monden, școlit, sociabil și un pic timid. La drept vorbind cei doi se completează atât de bine încât împreună formează o ființă perfectă. La sfârșitul excursiei îi invităm pe Istiak și pe Kukon la un ceai cu șapte niveluri. Ceaiul cu pricina e o invenție bengaleză și, între noi fie vorba, n-are nicio noimă. Straturile multicolore sunt separate prin concentrația de zahăr, diferită pentru fiecare nivel, iar în sumă rezultă a fi un sirop vâscos, al cărui merit singular este că scoate organismul din toropeala după-amiezii. Dar e mișto să stai așa la o terasă, în mijlocul junglei cu doi bengalezi care se completează reciproc.

Paharele sunt clătite la repezeală, cu apă din bidon.

—E imposibil să-i instruiești pe amărâții ăștea… observă Istiak.

Istiak, instruit la Londra vreme de șase ani (pretinde că a făcut masteratul acolo), mai zice un lucru. În pofida zăpăcelii din Dhaka, Bangladesh este unicul loc din lume unde se simte în viață. În mod bizar, tot mai des, simțim același lucru în raport cu Moldova. Ca acasă – nicăieri!

Ne întoarcem la piscină. Zațul, instruit să salute în engleză, zâmbește cucernic. Caimacul, plin de sine, se scaldă încotoșmănat în bazin. Ceva nu e în regulă aici. Sufletește, suntem de partea zațului, dar înotăm în bazin împreună cu caimacul. Suntem obișnuiți cu societatea noastră egalitaristă și o găsim mult mai reconfortantă. În Bangladesh, între amărășteni și boierime este un abis social imposibil de depășit. Caimacul societății trăiește într-o lume în care există aer condiționat, apartamente de lux, clinici americane, diplome internaționale. E ordinea naturală a lucrurilor. Zațul – prăfuit, murdar, needucat nu face parte din aceeași lume. Resemnați, ei își văd de treabă fără prea mare zel, căci excesul de inițiativă rareori produce vreo schimbare. Sunt prietenoși între ei și-i privesc pe străini cu o simpatie mai mare decât pe bengalezii din înalta societate. Cu aceștea din urmă mențin o singură formă de raport:

—Yes, boss.

Tags: , , ,

Comments are closed.