August 3, 2016 Off

Yog Ashis

By in bangladesh, călătorii

Viața din Bangladesh seamănă cu actul doi din „Așteptându-l pe Godot”. Viața, dar mai ales lucrul. Se mai întâmplă să vină câte un val de activitate febrilă, dar valul pleacă și trebuie să le ia-i de la început. Nu din punctul în care te-ai oprit, ci de la zero. Să aștepți până când se ivește o ferestruică pe agenda beneficiarilor, să-i convingi (a câta oară) că activitatea planificată (și agreată de nenumărate ori) e chiar importantă din punct de vedere al rezultatului scontat, să navighezi în apele tulburi ale logisticii bengaleze, să speri că, printr-o minune, toate astea se vor întâmpla înainte ca să se încheie misiunea. Ah, nu vine azi. Și atunci când vine? Poate mâine. Poate poimâine. Inshallah.

—Pictorul n-are nevoie de o audiență ca să creeze, mă autoconsolez la balcon în timp ce un fulger îndepărtat încearcă să spargă norii de-o ploiță. Dai ce ai mai bun din tine și, dacă cineva are probleme cu asta, să-și vadă de chestiile sale cum îl duce mintea. Ploaia nu se lasă mult rugată. Dar lucrul de consultant nu e ca și lucrul de pictor. Asta-i situația. Ce zicea instructorul nostru de yoga: muncești pentru munca în sine, nu pentru recunoștință, nu pentru a fi apreciat, nu pentru câștigul financiar. Ne-am tocmit să facem yoga cu Ashis de trei ori pe săptămână. Trei mii de taka e un preț usturător (și mai vorbim de munca pentru muncă) dar în cele din urmă corect: beneficiile sunt mai mari decât costurile. Ashis râde frumos și te privește în ochi cu inocență de copil. Dar e meseriaș, se pricepe.

Pentru prietena mea nu e primul contact cu yoga, dar pentru mine deocamdată yoga a fost doar teorie. Mi-am adus aminte de ce zicea Patañjali despre dorințele noastre zbuciumate și mintea, care acum declanșează o bombă de feromoni, iar în următorul moment te împinge în mlaștina deznădejdei. După Patañjali, yoga este practica care ne ajută să fixăm mintea în punctul care ne place, să o stabilizăm și să o controlăm prin intermediul unui complex de exerciții fizice și mentale. Și tot la țanc îmi aduc aminte de ce zicea Castaneda despre oprirea monologului interior, facere și nefacere. Într-un cuvânt, e o treabă foarte serioasă.

Începem lecția cu niște exerciții de încălziere. Un picior, celălalt picior, întețim ritmul până în punctul când încercăm să atingem pieptul cu genunchiul. Așa de vreo zece ori. Apoi tălpile trebuie să atingă fundul. Tot de zece ori. Apoi laba piciorului trebuie să atingă coatele. Răsuflăm ca niște bivoli îndrăciți. Dar partea bună în yoga este că după fiecare set de exerciții, încetinești ritmul și te oprești pentru a-ți normaliza respirația. Și-ți înțelegi limitele. Unele asana se dau ușor, altele greu. Nu am probleme cu broasca, iepurele și crocodilul. Dar arcul îmi dă mare bătaie de cap. Corpul învață care-i sunt limitele. Dar limitele de azi sunt ceva mai îngăduitoare decât limitele de ieri.

Ashis intervine cu instrucțiuni scurte și clare. Not open mouth. Sitting position. Looking up. Now you can relax.

Arcul meu iese cam necioplit. Culcat pe buric, reușesc să-mi apuc tălpile cu mâna, dar nu înțeleg cum fizic e posibil să-mi ridic picioarele mai sus. Instructorul îmi trage picioarele în sus și eu mă legăn, semi-suspendat, ca o barcă pe valurile oceanului. Mă gândesc la Baronul Münchausen care s-a scos din mlaștină trăgându-se de codiță. Cam așa îmi închipui că arăt.

Yoga pe care o practicăm sub călăuza lui Ashis se numește Raja yoga, ceea ce înseamnă că nu ne limităm doar la exerciții fizice. Yoga e un mod de viață. Poți face yoga nefăcând nimic. Atunci când te asemuiești unei țestoase care și-a retras labele sub carapace și stă în siguranță, detașată de toate grijile și tentațiile din univers. Poți face yoga făcând orice. Măturând podeaua, tastând la calculator, făcând cumpărături. Atunci când orice acțiune e însoțită de o reflecție asupra sensului ei. Te concentrezi asupra mișcărilor și a raportului dintre ce-i înăuntru și ce-i în afară.

Altă treabă pranayama. Lucrăm cu respirația. Expirăm scurt și forțat toate toxinele din organism. De trei ori câte treizeci de răsuflări. Apoi respirăm cu burta. Apoi cu pieptul. Apoi cu umerii. Apoi cu toate trei pe rând dintr-o singură respirație lungă și profundă. Inspirăm lent, expirăm de două ori mai lent. Astupăm urechile cu degetul gros. Arătătorul se culcă pe sprânceană, iar restul degetelor apasă globul ochiului. Când zumzăim, zumzetul se aude în cap ca într-un clopot. Universul din afară se deconectează. Ochii minții desenează un cerc luminos care mai întâi este galben apoi roșu, apoi mov. Cu ochii încă închiși rostim: Om Shanti Shanti Shati-iii.

Pe durata exercițiilor verși trei rânduri de sudoare, dar reușești să controlezi din ce în ce mai bine respirația și bătăile inimii. Primul satori la prima lecție. Sawasana e poziția mea preferată. E o asana de relaxare. Culcat pe spate, cu ochii închiși, picioarele în părți, palmele desfăcute. Aud chemarea muezinului și-mi dau seama că o oră s-a scurs cât ai zice pește. Și mă bucur în sinea mea de trei ori. Prima dată pentru că s-a terminat lecția. A doua oară pentru că am reușit din punct de vedere fizic să fac față acestui macaz. A treia oară pentru faptul că în suflet se stabilește o stare de euforie, soră cu fericirea.

La plecare, lipim palmele împreună, aplecăm fruntea. Indușii nu se salută cu mâna cum o fac occidentalii. Gestul nostru primitiv de prietenie vrea să anunțe că nu avem arme. Pentru induși semnificația e diferită. Palmele lipite vor să zică: sufletul meu, care e în mine, îl salută pe sufletul tău, care e parte din Marele Suflet al Universului și-i totuna cu Dumnezeu.

Namaste!

Tags: , , , ,

Comments are closed.