November 6, 2016 Off

Yak & Yeti

By in asia de sud-est, călătorii

Dimineața devreme, ne ia Hamid la aeroport. La ieșirea din cartier e mare ambuteiaj. O mașină dă să iasă din parcare, blocând cu insistență tot drumul. Mașina încearcă să facă stânga, în timp ce toate automobilele, inclusiv Toyota noastră stau cu boturile spre dreapta. Ce pagol chagol, ne indignăm noi, temători să nu fim în întârziere, deși ne-am urnit din loc cu o mare rezervă de timp. Prietena mea iese din mașină și, gesticulând elegant, îl convinge pe șoferul mașinei năravașe să de-a înapoi. Hamid tace mâlc. Ieșim cu succes pe New Airport Road și abia atunci Hamid recunoaște că toate mașinile de fapt erau pe contrasens și doar cel care ieșea din parcare vira corect spre stânga.

—Măi, Hamid, Hamid, ce n-ai spus din capul locului? Am nedreptățit vecinul. Acuma pierdem fața, face loss, înțelegi?

Hamid înțelege. Deși, după el, e în regulă, fiindcă bangali people sometimes doing that. Și-apoi, dacă renunțam nu reușeam să ajungem la timp la aeroport. Atâta doar că l-am făcut pe sărmanul vecin „țap idiot”. Mă rog… nu de față cu dânsul.

—I will miss you, guys, oftează Hamid.

Peste câteva ore suntem la aeroportul internațional Tribhuvan din Kathmandu. Diferența de fus orar e cinsprezece minute, ceea ce-i bizar. Îmbulzeală mare. Prindem rând, cu formularul de debarcare gata completat, cu fotografiile 3×4 la îndemână și cu o bancnotă de 50 de dolari pentru viza la sosire. Pentru amândoi. Ofițerul de serviciu nici nu catadicsește să ridice privirea spre noi. Plictisit, ne aplică un abțibild în pașaport, c-om fi moldoveni, c-om fi norvegieni – e tot aia. La următoarea etapă stăm cu ochii pironiți pe banda rulantă. Televizoarele din Qatar defilează în fața noastră ca la un concurs de frumusețe. Ultimul e atât de mare încât toți călătorii fac un pas înapoi. Dar valize ioc. În cele din urmă se apropie cineva să ne comunice că ne-au mutat la ceea de-a treia bandă

La ieșire, taximetriștii se aruncă asupra noastră ca niște păsări răpitoare. Scăpăm teferi căci ne-am tocmit să trimită hotelul mașină după noi. În țările subdezvoltate ai toate șansele să fii acel nătăfleață care plătește dublu sau chiar triplu pentru taxi. Faptul e că în cele dezvoltate, dublul și triplul sunt regula de bază, dar acolo achită toți la tarife oficiale. Cu rupiile e destul de simplu. E suficient să scoți două zerouri și obții prețul aproximativ în dolari.

—Acum hai, spune-mi despre Nepal, mă descoase prietena mea.

Adevărul e că nu pot spune mare lucru, sunt cu temele nefăcute, eu, vă imaginați? Nici nu știam dacă a fost sau nu colonie britanică. Acum știu – n-a fost. E printre puținele state din Asia care nu au fost niciodată colonizate. Știam că în urmă cu vreo zece ani, maoiștii din jungă răpeau turiști, dar îi eliberau imediat cu un mesaj îndreptat împotriva monarhiei. Știu că răpirile au încetat, dar nu am idee dacă Nepal a devenit sau nu republică. Acuma știu – a devenit.

—Nepalul e ca un vis, înțelegi? încerc să ies basma curată. Zburam spre Japonia și răsfoiam o broșură în care se vorbea despre Nepal. Avea și niște imagini din Piața Durbar din Kathmandu. Iar eu sunt nebun după pagode. E atât de misterios! O cultură care-i de sorginte indiană, a adoptat un stil arhitectural în care se ghicește China. Cum e posibil?

Se dovedește că și pentru prietena mea Nepalul e ca un vis. De fapt, Tibetul, dar și Nepalul. Himalaya. Yeti.

—Tu nu crezi în yeti, îmi reproșează prietena.

—Nu cred că o maimuță ar fi putut să descurce în munți fără hrana obișnuită.

—Nu ești romantic.

Amfitrinoul nostru din partea hotelului „Mi Casa” e Shaila. Scund, smead, în blugi și foarte amabil. Are accent american foarte plăcut. Cumnatul său face afaceri în America. Hotelul e al lui, dar Shaila e cel care-l gestionează. Ceaiul și cafeaua sunt din partea casei.

—Despre excursii stăm de vorbă după ce vă instalați.

Și recepționista avea o engleză foarte bună.

—Să vă explic cum stăm cu apa. Maneta stângă e pentru apă fierbinte, o întoarceți spre drepta. Iar cea dreaptă e pentru rece, o întoarceți spre stângă. Apoi răsuciți maneta din mijloc la o sută optzeci de grade pentru duș. După ce terminați dușul, o răsuciți imediat înapoi. Dacă uitați să o faceți, toate camerele vor fi lipsite de apă fierbinte pentru următoarele 24 de ore.

Rolul să mă lămuresc cu apa mi-a revenit mie.

Am ieșit în oraș peste jumătate de oră, convinși că din cartierul Thamel, unde am fost cazați, e floare la ureche să ajungem în Piața Durbar. N-a fost chiar așa de simplu. Străzile din Kathmandu nu denumire. Există niște denumiri convenționale pentru arterele principale, însă ele sunt desemnate doar pe hartă. Pietonii, motocicliștii și ocazionalii rikșa circulă laolaltă. Totul e să memorizăm traseul pentru calea-ntoarsă. Ne orientăm după localuri.

Trebuie să admitem că haosul din Kathmandu e diferit de cel din Dhaka. Nepalezii nu fac zarvă, nu se înghesuie și nu te privesc pieziș. Tarabele sunt mai curățele, iar fructele și legumele, care stau înșirate pe jos, în micile piațete de la intersecția străzilor, au un aspect cât de poate de apetizant. Florile liliachii, portocalii (țigăncușe!), pudra colorată și sclipiciul sunt pentru festivitățile hinduiste. Pe străzile lăturalnice, se află pitite terase cu aspect european.

Pe de altă parte, urmele cutremurului din aprilie 2015 sunt peste tot. Blocurile sunt sprijinite de niște bârne lungi de lemn care nu inspiră prea multă încredere. Unde și unde vezi câte un morman de cărămizi. Vrei să crezi că au fost aduse dinadins ca material de construcție, dar sunt șanse că-s rămășițele blocurilor ruinate. Și praful, tot de la șantiere. Atâta că pe chipurile nepalezilor nu se citește tragedia. Orașele marcate de cataclisme par a fi bântuite. Nu și aici. Capacitatea regenerativă a continentului asiatic e de invidiat. Ăștea nu pun cruce pe ei la prima ocazie. E ceva. Iar printre mormanele de cărămizi și-au făcut teren de joacă niște cățelandri zvăpăiați.

Apropo de câini. Dacă Istanbul e capitala pisicilor, Kathmandu trebuie să fie cea a câinilor. Cățeii sunt foarte cuminți, au un aspect sănătos și sunt adorați de localnici. La restaurantul Mitra sunt doi care ne țin companie. Pe cel mai măricel îl cheamă Jimmy, el are onoarea să roadă oasele de la masa boierilor. Le apucă cu mult tact și se retrage în spatele terasei unde le roade în privat. Pe cățelușă o cheamă Poonti și se mulțumește cu bucățele de pâine. Le înghite pe loc. Aflăm de la chelner că „mitra” în nepaleză înseamnă prieten. Jimmy – prieten. Poonti – prietenă.

Nopțile din Kathmandu sunt destul de răcoroase, dar nu mă încumet să scurtez din berică. După abstinența din Dhaka, berea Gurkha, servită la terasă, e o desfătare. În privința asta nu-i înțeleg pe musulmani. Oare cred că alcoolul o să le sucească mințile? Mi se pare că-s ca niște adolescenți care după o experiență nereușită și-au inventat un tabu. Oare de asta ne privesc așa, pieziș?

—Hai noroc, Kathmandu! Să fie pentru împlinirea viselor din copilărie!

Tags: , ,

Comments are closed.