February 15, 2015 4

La mănăstirea Visoki Dečani

By in balcani, călătorii

Cafeaua de la aparat s-a dovedit a fi prea dulce, dar era ceva plăcut și în asta. S-o bei așa la opt dimineața, când afară e încă ger, deși ziua promite să fie frumoasă, iar autobusul pe ruta Priștina- Deçan este gata de plecare, e ceva. În căști îl am pe Carl Nielsen, un clasic danez descoperit din pură întâmplare, iar pe brațe – Jurnalul de călătorie al lui Nikos Kazandzakis. El mă poartă prin Grecia vreme ce ieșim din oraș. Apoi închid cartea, ochii. Nu e nimic de văzut. Am făcut acest traseu de nenumărate ori.

Deschid ochii doar când ajungem la Peja și bine fac – partea asta de drum este nouă pentru mine. Cei mai mulți dintre pasageri coboară aici. Mă uit prin geam la un albanez. Cu părul cărunt, în straie simple, privește și el mulțimea, așteaptă transportul. Mă gândesc că pentru cei din provincie o geacă e pur și simplu o geacă și un pantalon e pur și simplu pantalon. Nu e Aridon și nici măcar blugi. Pur și simplu pantalon. Pur și simplu încălțăminte. E bună cea care este că de n-ar fi ar fi fost vai și amar de sărmanele picioare. Că puloverul e verde? A, nu, n-am observat. Ține cald, bine mersi.

La marginea șoselii sunt numai cimitire. Mormânt lângă mormânt. În timpul războiului pentru independență aici s-au dus multe bătălii. Respectiv, morții sunt tineri. Fac socoteala în cimitirul din curtea unei geamii din Deçan. Majoritatea sunt de 25-30 de ani, prin urmare, n-au murit de moarte bună.

Ce n-ai zice, dar Deçan nu e câtuși de puțin simpatic. Munții sunt un activ nevalorificat. Într-o țară ca Germania sau Slovenia, orășelul ar străluci de curățenie. Nu și aici. La fel ca îmbrăcămintea albanezului, casele sunt pur și simplu case, magazinele pur și simplu magazine. Dacă fațada nu e terminată, cu atât mai bine. Fațada nu ține de frig. Presupun că înăuntru casele sunt mobilate cu scaune care sunt pur și simplu scaune și mese care sunt pur și simplu mese. O existență rudimentară, dar pentru localnici  lipsa esteticului nu pare să conteze prea tare. Îmi imaginez cum o palmă uriașă, ca de Dumnezeu, netezește creștetul munților. Copacii s-ar îndoi fără să cârtească precum blana aspră a unui cățel. Ar conta oare pentru Dumnezeu faptul că fațadele caselor sunt neterminate? Poate că da, poate că nu.

Toate clădirile cu valoare de patrimoniu cultural din Kosovo fie că sunt otomane, fie că sunt bizantine. Bizantine, adică sârbești. Spre una din ele mă întrept acum, pe șoseaua Mănăstirii, doi kilometri de la ieșirea din oraș. Visoki Dečani a fost ctitorită pe la 1330 de Ștefan Uroș al III-a, fiul lui Milutin. O istorie misterioasă ține de relația dintre cei doi. În tinerețe, Ștefan a fost exilat la Constantinopol unde urma să fi orbit, fiind bănuit de pretenții premature la tronul Serbiei. După moartea domnitorului văzul i s-a întors în mod oportun (dacă l-a fi părăsit vreodată!) și în 1322 a fost încoronat ca rege al sârbilor. Mănăstirea a fost zidită de un arhitect din Kotor, Fra Vito. Se simte influența Adriaticii. Stilul arhitectural e romanesc, la fel ca al vechilor biserici din Kotor și Dubrovnik. Dar frescele din interior țin de renașterea bizantină. Isus Pantocratorul nu are privirea severă de la Judecata de Apoi, e mai degrabă cea a unui profesor blând dispus să ajute studentul care a tras un bilet complicat la examen. La fel, îngeriii și sfinții nu stau morți în păpușoi, chipurile lor sugerează milă, compasiune, îngrijorare, supărare. Numai mânie nu știu să exprime, poate din cauza că-s sfinți?

O bătrânică de o sută de ani dă să-și aleagă o lumânare. Micuță, gârbovită, mă întreabă pe mine în sârbește, căci altminteri nu e țipenie de om în biserică. Prețurile-s indicate în dinari și în euro. Eu ce să zic, scrie aici că cea mai mare costă 500 de dinari sau 5 euro. Ea vede 5 și scoate 5 dinari, dar de bună seamă pentru un enoriaș atât de loial o reducere generoasă e ca un dar de la Dumnezeu. Cea mai mare lumânare e jumătate din statura femeii.

Nu sunt religios din fire, dar în prezența frescelor mă apucă o evlavie de-mi cresc aripi. Mă simt ușor, respir ușor. Toate neliniștile, grijile profane se risipesc în văzduh când privesc chipurile sfinților. Nu merg pe drum, urc pe o scară care duce în rai. Nu știu nimic, dar știu că totul o să fie bine. E o promisiune mai veche. Are șaptee secole.

Și ilirii, ei ce-au făcut pentru eternitate? Au tăcut, la fel ca și dacii. Au hrănit pământul cu sângele lor, au semănat oase și au cules vise. Albanezii au continuat această tradiție. Grijile lor nu sunt pentru veșnicie. Dacă copilul cere lapte nu-i aduci o icoană. Îi dai lapte că asta cere! Ce-i greșit aici?

Îmi aduc aminte ce scria Milorad Pavić despre călugării de pe Muntele Atos. Cică erau de două feluri: cenobiți și isihaști. Cenobiții locuiau laolaltă, prețuiau comunitatea obștească, disciplina, ritualul. Împreună se rugau, împreună munceau, împreună se bucurau. Isihaștii preferau schiturile și singurătatea. Acolo, în mijlocul naturii și netulburați de nimeni, făceau icoane și manuscrise. Sufletele lor scânteiau în sălbăticie cu lumină de la Dumnezeu. Dacă era să ardă mănăstirea, cenobitul ar fi alergat să-și salveze tovarășii; isihastul ar fi salvat icoanele și manuscrisele…

Eu nu știu ce-i mai puternic – cimitirile locuite de morții tineri sau icoanele bătrâne de șase secole?

Înainte de a face cale întoarsă mă opresc la o cafenea. La masa vecină, niște albanezi (în paltoane care-s pur și simplu paltoane) trag din berici într-o veselie. Întreb chelnerul de unde prind autobusul spre Priștina, iar el îmi face semn că nu știe engleza dar rezolvă imediat. De la masa vecină mi se oferă instrucțiunile de rigoare. Sprechen Sie Deutsch? încearcă albanezul să lege un capăt de vorbă. Nein, zic eu, just English. Îmi termin cafeaua, dau cu banul, dar albanezii protestează vehement. Sunt oaspetele lor, al cenobiților. Faleminderit, le răspund în albaneză.

Urc în autobus, deschid cartea, ascult cvartetele pentru vioară ale danezului. Privesc munții care bat în retragere. Palma uriașă care le netezește creștetul nu face nici o distincție între cenobiți și isihaști.

Tags: , , , , ,

4 Responses to “La mănăstirea Visoki Dečani”

  1. Viorica says:

    De ce nu inseraţi şi poze în postări :)?

  2. Zenu says:

    Poze aparte, texte aparte. 🙂 La drept vorbind e bătaie de cap cu pozele. Hostingul se întâmplă să pice din când în când și atunci tre de migrat conținutul întreg al blogului și devine mai greoi când e încărcat cu poze. Așa e când vreai domen separat – pe wordpress e mai simplu în această privință. 🙂

  3. Vitalie says:

    Si pozele unde le gasim? Suna tare bine balcaniada si sunt aigur ca arata la fel de bine