March 8, 2016 Off

Veneția Orientului

By in asia de sud-est, călătorii

Dimineața a plouat. Grădina de bonsai strălucea de curățenie. Mărgele de apă cădeau de pe streșini. Micuța chiuaua pe nume Lulu stătea nehotărâtă în mijlocul curții. În seara precedentă se făcu-se ghem în brațele prietenei mele refuzând categoric să coboare. Oare îi place omleta? Câțiva canari se ocupau cu sârguință de coloana sonoră. Toate obiectele din anturaj – de la chițibușlâcuri orientale la electrocasnice de epocă – dădeau dovadă de gustul rafinat al gazdelor. Frumusețe în orice detaliu. O fi ea neesențială, dar uite cum îți bucură ochii și-ți domolește respirația! Și acum, hai-hai, că nu e vreme de pierdut. Avem vreo șase ore la dispoziție pentru a ne face o idee bună despre Hội An.

Tehnic vorbind, suntem pe o insulă. Pentru a ajunge în oraș trebuie să traversăm podișorul, la cea de-a doua intersecție să facem stânga și să o ținem tot așa până la podul japonez. Sunt câteva temple interesante de văzut pe traseu și câteva case care, pe timpuri, țineau de congregațiile de negustori din diverse regiuni ale Chinei și din Japonia. Dar nu e mai plăcut așa, să rătăcești pe străduțele pline de farmec care par să fie decupate dintr-un trecut îndepărtat? Până în secolul XVI, Hội An, cunoscut și sub denumirea de Faifoo, a fost un mare nod comercial pentru întreagă Asie. Ceramica vietnameză și porțelanurile chinezești din Hội An ajungeau în siguranță pe piețele din Cairo și Istanbul. Se știe, bunăoară, că orașul fusese vizitat într-o misiune comercială de samuraiul alb William Adams, aflat în serviciul shogunului Tokugawa Ieyasu. Cine a fost pasionat de mini-serialul „Shogun” își dă seama despre cine-i vorba.

Chestia e că pe acele timpuri, Hội An nu era un oraș sută la sută vietnamez. Capitală comercială a Imperiului Champa, orașul a fost locuit de chami, un popor înrudit cu filipinezii și indonezienii. Spre deosebire de vietnamezii din nord care țin de familia sino-tibetană. Până și în prezent minoritatea etnică respectivă (e drept că nu am identificat-o printre localnici) este pe jumătate hinduistă. Nici temple hinduiste n-am văzut, cu toate că ruinile de la Mỹ Sơn sunt doar la câțiva kilometri de oraș. S-a întâmplat ca la începutul colonizării franceze în secolul XVIII, nodul comercial să se mute la Đà Nẵng, ceva mai la nord. Hội An fost dat uitării, cum s-a dovedit, spre norocul locuitorilor săi. Astăzi orașul arată exact la fel ca și cu 200 de ani în urmă și, grație turismului, este cel mai prosper orășel din Vietnam. Străzile sunt curate, clădirile vechi – intacte, cafenele – elegante.

De la podul japonez coborâm spre răul Thu Bồn ca să vedem cum orașul se uită în oglindă. Jocul de culori dă dovadă de rafinament. Albastrul bărcilor formează o pereche desăvârșită cu ocrul conacelor din orașul vechi. Ne tocmim cu o barcagie pentru o plimbare pe râu. Scade din preț, dar imediat ce urcăm în luntre îmi dă și mie o vâslă. Dacă vrei mai econom, poftim de vâslește. În fond – tot e o plăcere! Pe bătrâna barcagie o cheamă Tem și e mai voinică decât ai crede. Apropiindu-ne de o colegă de breaslă, îmi sugerează să ne luăm la întrecere, lucru care se rezolvă prin câteva mișcări mai inimoase. Nam ba uan, râde Tem de colega sa.

După amează, vremea se strică. Ce noroc că am prins un pic de soare dimineața. Din tot ce ne-am planificat pentru drumul înapoi, spre aeroportul din Huế, am reușit doar să ne ridicăm pe Muntele de Marmoră de lângă Đà Nẵng. Remarcabil prin pagoda semeață și prin cele câteva temple budiste, muntele ne-a pus la încercare. Am intrat în peșteră fără ca să știm că urcușul urmează să se producă direct pe stâncă, doar că din interior. Coborâșul părea și mai strașnic, așa că am urcat. Ne ajutam cu mâinile căci în picioare nu te puteai încrede. „Eu în peșteri nu mă mai bag”, am mormăit în sinea mea dar s-a auzit. Din vârful stâncii, Marea Chinei de Sud se întindea în toate părțile. Ceea ce nu e lucru de mirare, căci muntele se afla direct pe litoral.

Pe stâncă – loc puțin, așa că hai în jos. Spre marea satisfacție a genunchilor mei, coborâșul l-am făcut pe scări. Un mic popas pe plaja din Đà Nẵng (câțiva nebuni se scăldau) și o foarte lungă așteptare în aeroportul din Huế.

A doua zi am mers să vedem stâncile din Golful Halong. Am înghețat ca doi țurțuri, chit că eram „echipați” pentru acest soi de anotimp. Eu –  cu o geacă de fason militar, prietena mea – într-un paltonaș vietnamez de catifea cu niște broderii sub formă de sakura. Simpatici, dar cam zgribuliți. Parte din excursie, am intrat iar în niște peșteri, ceea ce a fost cu adevărat ironic. Noroc că prin astea înaintai ușor și nu neapărat în sus. Stalactiții și stalagmiții s-au purtat foarte decent. Seara, iar la hotelașul nostru din Hanoi, de pe strada cafelei.

Șase zile, patru destinații. Toate cu litera H: Hanoi, Hue, Hoi An, Halong.

Și mai sunt atâtea litere în alfabet…

Tags: , , , ,

Comments are closed.