August 29, 2016 Off

Vacanța perpetuă

By in asia de sud-est, călătorii

—Cum a fost? ne întreabă băiatul de la recepție și noi, zăpăciți, nu ne dăm seama că e vorba de escapada noastră la Borobudur.

—Minunat, zicem. Ăă… de Borobudur întrebi? Da-da, excelent. Stai că trecem mai târziu pe la tine.

Pe azi nu facem planuri. Adică planuri facem, dar pentru ziua de mâine. Ne lămurim cu băiatul după micul dejun. Omletă, suc de guanabana, blinii cu dulceață de arțar. Și cafea. Apoi pentru ziua de mâine: templul Ulun Danu Bratan și Tanah Lot. La asfințit. Dar până atunci mai avem. Ideea este să explorăm un pic Kuta, să zăbovim la mare.

Masaz, masaz, masaz… Este expresia care ne însoțește prin tot orașul. Ne ascundem de ea prin prăvălii. Ne interesăm de țăsături, măști balineze, zmei de hârtie, timbre… Templele induiste sunt omniprezente, cerul e de un albastru amețitor (de parcă am fi într-un desen animat, zău!) iar culorile naționale ale Indoneziei – albul și roșul – ne urmăresc din aproape. Ca idee întrebăm de niște magnețele:

—Ăsta cât face? (Mă refer la unul identic cu berea Bintang.)

—O sută de mii, zice fără să clipească.

Pufnim amândoi în râs, iar el ne privește îmărmurit: „Ce? Ce?”

—O sută de mii nu e bine? Și cât dați?

—Zece. Poate cinci.

Cincisprezece mii e prețul corect. Un dolar. Dar ne-a făcut să râdem. A râs și el împreună cu noi de tentativa sa nereușită de a scoate un profit din gură-cască. În Bali e plăcut să te târguiești. Vânzătorii nu te presează, coboară vertiginos prețul până la nivelul care face marfa extrem de tentantă, iar dacă te văd pus pe gânduri, nu se supără de faptul că pleci fără cumpărătură. Zâmbesc la fel de prietenos ca și la început.

Pe plajă devenim imediat ținta prestatorilor de servicii. Cerem un ceai rece și ni se oferă un scaun. O băutură – un scaun; pentru două scaune trebuie să iai două băuturi. Așa-i politica insulei. În următoarele cinci minute ni se oferă brățări, masaj, țigări și o pușcă de suflat săgeți. Prietena mea e asediată de o coafeză căreia îi cedează. O bătrânică cu degete de oțel insistă să-mi facă masaz dar eu nu mă las. Mă și tem să-mi las prietena la cheremul negustorilor de pe plajă dar partea bună e că în cinci minute pleacă cu toții în căutarea unor noi piețe de desfacere. Și eu intru în ocean.

Merg ca Isus pe ape până ajung la o adâncime mai decentă, dar mai departe nu mă încumet. Înot paralel cu malul. Valurile mușcă hămesite. Cinci metri, zece, încă un pic și înapoi spre mal – un erou neterminat, satisfăcut cu puținul – o bifă pentru Oceanul Indian pe care l-am încercat cu patru ani mai devreme în Sri Lanka.

Luăm masa într-un warung de pe plajă. Satay e un fel de frigărui foarte popular în Asia de sud-est. Mâncare simplă, dar sosul de soia o face cu totul deosebită. Vreau să iau acasă unul la fel ca ăsta. O dăm pe Bintang. Suntem euforici, ambii. Nu pricepem cum se poate de trăit altfel și de ce lucrurile foarte bune durează foarte puțin. Noroc că și cele rele durează tot atâta, dar noi am și uitat între timp de griji. Paradisul e vacanța perpetuă, dar timpul nostru e numărat. Încă o zi și a noastră șaretă se va face dovleac, iar bidiviii sclipitori se vor transforma în șobolani. Of… Dar nu, încă nu ne gândim la asta. Ne gândim că ar fi bine ca ghidul nostru din ziua următoare să fie Dana.

E un alt tip. Mai tânăr. Unul pe nume Randy. Sau Rudy. Poate Ronnie? Nu e la fel de bun ca și Dana. Mă ia pe sus cu dom’le și ține morțiș să-mi deschidă ușa, însă pe prietena mea nu prea o bagă în seamă. Poate a pățit ceva în viața precedentă, cine-l știe? În tot cazul îl ignorăm și noi, iar în mașină se face rece-rece, asta inclusiv și de la altitudine, căci templul Ulun Danu Bratan se află la 1200 metri înățime față de nivelul oceanului, la fel ca și lacul în care obișnuiește să se oglindească.

Nu și acum căci avem parte de ceață. Contururile templului închinat lui Șiva se destramă în fața ochilor. Încă un pic și ne pierdem din vedere unul pe altul. Ne regăsim dincolo de zid, unde nu mai e urmă de templu, în schimb este o grădină, un pescar și o cafenea. Luăm cafea să ne încălzim pe dinăuntru, noroc că prietena mea și-a pus un sarong peste umeri cu care adună complimente din stânga și din dreapta.

La Tanah Lot ajungem înainte de apusul soarelui. Un indicator arată că asfințitul e la stânga, iar noi o luăm în direcția opusă, unde tot asfințit e, doar că fără cete de turiști. Ne așezăm la terasa unui restaurant sub cerul liber. Sub noi se revoltă oceanul, soarele e pe punctul să plonjeze, strecurându-se printre norii grei. Cad niște picături, dar nu-s suficiente ca să ne alunge din Paradis. Doamne, și muzicanții ăștea. E romantic, n-ai ce spune. Roșesc al naibii căci nu-s sigur că am mărunt la mine, dar iată, găsesc câteva bancnote și muzicanții sunt mulțumiți. Și noi suntem mulțumiți. Și soarele se scaldă sănătos în ocean, iar noi ne grăbim să facem cale întoarsă printre plantații de orez, prin Canggu, Seminyak, Legian și, în final – Kuta.

În ziua următoare o să fim iarăși în aeroport și eu o să-ți spun:

—Dacă asta ar fi prima zi a călătoriei aș accepta bucuros să o luăm de la capăt.

Și tu o să fii de acord.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.