December 11, 2017 Off

Utopia

By in asia de sud-est, călătorii

La început Laos nu era parte din plan. Îi lipsea un Borodbudur sau un Angkor. Trei timbre cu elefănței – cu asta mi se asocia Laosul din copilărie. Istorie, natură – nu prea cred. Dar știu că prietena mea era mai mult ispitită de Laos decât de Thailanda. Și ideea a venit ca din senin, să vezi tu unde – în Myanmar, pe malul lacului Inle. A fost un înger care mi-a șoptit ceva la ureche și eu cum să nu repet din urma lui. Dar ce-ar fi dacă…

Din Thailanda în Laos și înapoi. Atâta timp cât rezolvăm cu permisul de re-intrare. Aceasta era condiția sine qua non. Valizele noastre supraponderale au fost lăsate la hotelul din Bangkok. Adică nu puteam pleca fără ele.

—Reintrare? Nu n-am auzit, zice ofițerul și dă să ne ia pașapoartele.

—Nu, că noi fără permis de reintrare nu ieșim din țară.

—Stați că întreb, că eu sunt prima zi aici.

Într-adevăr, biroul unde se eliberau permisele de reintrare era exact după controlul pașapoartelor, adică după ieșire. Am ieșit. Nu e musai să aibă și logică, principalul e că s-a rezolvat cât ai zice pește sau, mă rog, așa se spune, căci în realitate nu o singură ștampilă ni s-a aplicat în pașaport. Zborul în sine a durat aproximativ o oră. Am aterizat în Luang Prabang pe la trei, am terminat cu formalitățile și într-un sfert de oră am ajuns la hotel. E o localitate mică, are doar 55 mii locuitori. Dar în alte privințe e mare – intră în lista patrimoniului mondial UNESCO.

Orașul vechi e situat pe o peninsulă formată la intersecția râului Mekong și a micuțului său afluent Nam Khan. Din vârful muntelui Phu Si orașul se vede ca-n palmă. Bine că nici muntele nu e munte – un delușor cu ambiții în mijlocul micuței urbe. Ne urcăm pe vârful lui în dimineața zilei următoare. În vârf e un templu budist. Privești în jos și ai impresia că ai de-a face cu harta Pădurii de o Sută de Acri: poftim Colțul lui Winnie Pooh, poftim casa lui Tigrliă, ceva mai la est – locuința lui Grohi. Când eram mic o știam pe de rost, la hartă Pădurii de o Sută de Acri mă refer. Iar în următoarele două zile o să ajungem să cunoaștem pe de rost geografia orașului Luang Prabang.

Deocamdată coborâm de pe muntele-deal. De-a lungul scărilor sunt copaci de magnolii, iar la poalele muntelui e un copac important. Un arbore bodhi dăruit de Guvernul Indiei. Ne așezăm pe o băncuță. Închidem ochii. Auzim cum cad frunzele. Frunzele au duritatea lemnului. La cădere ele pocnesc ciudat, de parcă ar fi cineva care se furișează pe la spate.

—Cum se scrie cuvântul „iubire”? întrebă Grohi.

—Nu se scrie… se simte, răspunse Pooh.

Poc-poc, fac frunzele.

Încotro s-au îndreptat Grohi și Pooh nu e mare secret. Am mers să catalogăm templele  budiste, începând cu Wat Xieng Mouane și terminând cu Wat Xieng Thong. În primul din ele am văzut trei pionieri. Cu cravate roșii, bucuroși nevoie mare că nu se află la ore. Camarazii hoinăreau îmbrățișați prin mănăstire și contrastul dintre cravatele lor roșii și straiele portocalii ale călugării ofereau o perspectivă curioasă asupra culturii laoțiene. Socialismul și budismul într-o armonie nebănuită, paradoxală la prima vedere. Dar același lucru l-am observat și în Vietnam. Viitorul luminos și siguranța zile de mâine versus mantrele budiste și economia de piață. Coabitând! Armonios!?

Odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice s-a crezut că socialismul e terminat. Poftim – trăiește! În China, Vietnam, Laos. Asta dacă e să ne referim la socialismul cu față umană, căci Coreea de Nord e un caz clinic. Poate că merită examinat sub lentilă. În esență – o formă de dublu-gândit. Marxism-leninismul oriental a luat o întorsătură neobișnuită de când Deng Xiaoping a proclamat că nu contează de ce culoare e pisica atâta timp cât poate să prindă șoareci. Liderii de partid din Laos fac cursuri de marxism la Hanoi, dar se pare că învață din manuale tipărite la Washington. Abolirea banilor, a proprietății private – asta nu; sunt mai degrabă interesați de promovarea investițiilor străine directe (aici Thailanda se bate cu China) și de păstrarea puterii în mâinile elitei birocratice. Într-un fel e și acesta un model de organizare a societății – atâta timp cât se reușește perpetuarea unei meritocrații. Faptul că Republica Populară Democrată Laos nu e o democrație sui generis e altă mâncare de pește. Cel puțin copiii merg la școală, iar femeile sunt respectate. Că dacă copiii s-ar droga, iar femeile s-ar prostitua, e cert că această „democrație” nu ar mai fi la fel de populară.

Emblematic, mergem să bem o cafea la un local care se numește Utopia. Parcă zicea Slavoj Žižek odată că e datoria intelectualilor de stânga să inventeze o nouă utopie și iat-o deja inventată… în Laos. Un spațiu superb de altfel, o grădină de bambuși pe malul râulețului Nam Khan. În cursul zilei e loc de meditație, iar noaptea e club. Vrei – stai la masă, vrei te întinzi pe o rogojină cu o cărțulie în mână. Cafeaua laoțiană e la fel de tare ca cea vietnameză, dar e cumva mai aromată. Socialism sau ba, dar cafeaua, baghetele, mezelurile, vinurile s-au perpetuat în Indochina. Indiferent de culoarea pisicii cum ar veni.

Dar lipsește ceva în acest paradis de seră – cărțile! Nu am dat de nicio librărie serioasă în orășel și nu e vorba de mecanismul cererii și ofertei. E alt mecanism la mijloc – cenzura. Poți face orice în grădina Domnului, dar de Arborele Cunoașterii nu e voie să te atingi. Și pentru ca să fie mai sigur, Arborele Cunoașterii e scos din grădină afară. Pe final am găsit totuși una – le aeroport, în zona duty free. Că dacă tot e pentru cei care pleacă din paradis…

În seara dinainte de plecare mergem la cină într-un local simplu care se numește Hehe. Comandăm mâncare laoțiană, care, apropo, nu e rea. O fetiță zglobie se joacă printre mese și ne privește cu coada ochiului. La masa vecină doi laoțieni mănâncă cârnat și beau bere. Începe să plouă. Ne mutăm tacâmurile la masa laoțienilor. Fetița vine și ea.

În fața laoțienilor stă o căldărușă de gheață.

—Cârnatul ăsta, cum se numește la voi?

Tipul se uită nedumerit la noi, la cârnat, la halba de bere.

—Sausage, zice el.

—Ha, vedem că e sausage, dar cum îi ziceți în lao?

Tipul râde și ne zice un cuvânt cât o propoziție. Poate chiar e o propoziție. Încercăm să o implicăm și pe fetiță.

—Cum te chiamă, păpușico?

—Kii, zice. Șterpelind un cubuleț de gheață din căldărușă. Hrum-hrum. Și pe tine cum te cheamă?

—O-no-ri-ca, zice prietena mea pe silabe.

Fetița râde și mai ia un cub de gheață. „O-no-ri-ca”.

—Și câți ani ai?

—Treizeci și cinci, zice Kii.

—Chiar??? Treizeci și cinci? Arăți foarte bine. Ia arată pe degețele câți ani ai.

Mânuța lui Kii e din nou în căldare. O scoate și ne arată trei degete. Prietena mea i-l desface pe al patrulea și pe al cincilea. Păpușica dă afirmativ din cap. Ia un cârnat și-l bagă în căldarea cu gheață. Tipul cu cârnatul mută căldărușa la masa vecină. Ștrengara apucă paharul cu bere.

—Nu-nu-nu,  îi zice prietena mea.

—Nu-nu-nu, zice Kii.

Ploița ba se oprea, ba se pornea din nou. Am luat un moto-ricșă până la hotel și, fiindcă pe podul de bambus nu se circulă cu moto-ricșa, am făcut un ocol prin tot orașul. Vântul ne zburlea pletele, stropii de ploaie se strecurau sub cămașă. O despărțire „udă”.

A doua zi am plecat din Laos. Apoi am plecat din Thailanda. Și, într-un fel din Asia.

Ce poți spune aici? Nu-mi rămâne decât să scriu o propoziție lungă-lungă care să cuprindă întreaga duzină de țări pe care am apucat să le vizităm pe durata proiectului nostru din Bangladesh, despre cum fiecare din ele a lăsat o amprentă în sufletul nostru; o propoziție într-atât de lungă încât să înghită tristețea despărțirii, să concentreze toate impresiile într-un singur cuvânt, un semn de exclamație poate, unul pe care să-l poți strecura în buzunar și să-l scoți oricând la lumină; o propoziție care să conțină o promisiune fermă de a reveni cândva, cumva, și să nu menționeze, dar categoric să nu menționeze cuvântul „sfârșit”.

Mă gândesc la Odiseu. Mă gândesc la Kavafis.

„Când pornești în drumul spre Ithaca
Roagă-te să-ți fie calea lungă,
Plină de aventuri, plină de descoperiri…”

Plină de zen.

Tags: , , ,

Comments are closed.