October 28, 2004 1

Zidurile lui Theodosie

By in turcia

M-am trezit la opt jumate, gata pentru continuarea aventurii şi, mai ales, pentru întâlnirea cu Lucia. Poate asta conta mai mult ca orice şi de aceea nu eram grăbit să văd monumentele, ci grăbit să umplu cu ceva timpul pentru a apropia întâlnirea de la ora şase. O altă problemă era valiza pe care o lăsasem la camera de păstrare şi pe care urma să o i-au înainte de trei, dacă nu vroiam să plătesc taxa dublă.

Micul dejun începea mai târziu şi m-am gândit că e bine ca în timpul pe care-l aveam să fac totuşi ceva. Am mers spre Moscheea Albastră, care era şi mai aproape decât crezusem la început şi în scurt timp am ajuns la porţile curţii ce înconjura din trei părţi moscheea. Fiindcă era dimineaţa devreme, rândurile vânzătorilor de aseară erau acum pustii şi am intrat fără dificultate pe teritoriul moscheii. Un tânăr încerca să-mi vândă nişte cărţi poştale (eu m-am mirat de ce era atât de amabil) şi se supără că nu i le-am luat pe-ale lui. Ciudaţi vânzătorii ăştea ambulanţi – ar trebuie să cumperi de la toţi şi fiecare ca să-i faci fericiţi, pe semne.

Am depăşit un grup de turişti japonezi, grămadă în jurul unui ghid turc, dar care le vorbea la perfecţie limba. La intrare mi-am scos pantofii şi am intrat desculţ pe covoarele bogate ale moscheii. Cupola era decorată de ornamente sofisticate, dar nu exagerat de mult: formele arhitecturale continuau să contureze bine spaţiul rezervat rugăciunii şi meditaţiei. Lustre agățate de nişte fire lungi atârnau chiar deasupra capului. Interiorul moscheii era perfect simetric, văzând un perete, puteai să zici că le-ai văzut pe toate, dar m-a surprins faptul că din interior moscheea părea foarte largă şi spaţioasă, deşi nu foarte înaltă. Să fi fost din cauza lustrelor imense care legau cerul de pământ?

Am ieşit şi am traversat piaţa din faţa moscheii până la Sfânta Sofia. Un energic soare de dimineaţă umplea zona cu o lumină transparent-gălbuie şi tăia piaţa în două împărţind terenul între cele două locuri sacre. Nu am intrat, lucru pe care apoi aveam să-l regret, căci deşi părea că mai am mult timp, acesta se scurgea ca nisipul printre degete, iar Istanbulul rămânea la fel de imens şi ademnitor. Am pătruns din nou în parcul Gülhane, de unde m-am ridicat spre palatul Topkapı, care-mi amintea mult de Alhambra, deşi n-o egala pe ultima în fineţe şi armonie. M-am plimbat prin grădinile palatului, am ieşit în dreptul unui magazin bogat de covoare care se afla în incinta unui hamam (saună turcească), care, cum am aflat mai târziu, nu era nici mai mult nici mai puţin decât hamamul Roxolanei – ucrainencei din sudul Basarabiei care l-a cucerit pe cuceritorul lumii, pe Suleyman Magnificul, la fel cum o persană Roxana îl cucerise mai demult pe Alexandru cel Mare.

În calitate de decorații pentru această postare m-am împrumutat cu imagini din filmul lui Karel Zeman Baron Prásil (1961)

M-am întors pe traseul pe care-l cunoşteam pe dinafară la pensiune ca să-mi i-au micul dejun. Acesta era servit pe terasa pustie, unde farfuriile cu brânză, caşcaval şi măsline îşi aşteptau solitare oaspeţii. O formaţie rock britanică striga vesel din aparatul de radio, iar eu îmi serveam cafeaua pe care mi-a preparasem singur pe terasa din care se vedea Moscheea Albastră, marea Marmara şi-un cartier turcesc foarte drăguţ şi pitoresc. O femeie de vis-a-vis îşi atârna albiturile pe-un acoperiş, iar ceva mai la dreapta un student tocea supărat cărţile. Pe terasă mirosea a mare şi a libertate şi eu mă simţeam fericit, mai ales că nu peste mult timp aveam să o văd pe iubita mea soţie.

Am plecat din pensiune pe la doisprezece. Am intrat în librăria pe care-o ochisem ieri şi mi-am cumpărat o carte de Orhan Pamuk. Se numea „Fortăreața albă” şi m-am apucat s-o citesc imediat ce am ieşit din librărie, pe-o bancă din Davut Paşa – stradă de care cafenelele şi terasele se lipeau din toate părţile.

M-am pornit spre podul Galata, de unde-am găsit cu greu drumul înapoi, pe lângă un bazar de haine de lângă moscheea Süleymaniye. Era mai simplu când am ajuns la Millet Cadessı, unde mi-am cumpărat un ceai rece şi-am stat să-l beau pe-o piatră de marmoră care nu era altceva decât capitelul unei coloane. Nişte tineri stăteau mai încolo, unul citind o carte, iar celălalt – Asker, încercând să lege o conversaţie cu mine. Asker vorbea japoneza, i-am zis sayanara şi-am plecat spre staţia de metro Aksaray, căci nu-mi mai rămânea mult timp.

La aeroport n-avem mare lucru de făcut. Mi-am deschis cartea şi-am reluat lectura. Când se făcu aproape de şase, deja cutreierasem jumătate de Istanbul împreună cu sosia veneţiană al unui oarecare ins pe nume Hoja şi-mi părea că trecuseră câteva secole de când stau şi aştept la aeroport. Ca să omor timpul am început să număr pasagerii care ieşeau prin uşa sălii de aşteptare şi mi-am zis că Lucia o să fie a 200-a. A trecut peste cinci sute şi ceva, când am văzut-o ieşind pe uşă, în compania Veronicăi – colega ei din oficiu. Ne-am îmbrăţişat călduros şi, sărind peste întrebări despre pensiunea unde-am stat şi despre Istanbul, am mers până la staţia metro, care ne ducea la hotelul de cinci stele unde erau cazate fetele.

Mi-am făcut un duş în camera soției din Akgün Hotel în timp ce fetele serveau cina organizată de gazdele seminarului; m-am legalizat plătind diferenţa pentru camera dublă şi-am ieşit în cartier, rătăcind aiurea prin zonă. Nu erau multe de văzut, iar când un autobus opri în staţie am acceptat pe loc ideea Veronicăi de-a merge în centru. Zis şi făcut. Am mers cu numărul 39 până la Beyazit, de unde eu mă descurcam uşor pe jos până la Sultanahmet, iar acolo şi fetele cunoşteau bine oraşul. Le-am arătat „ramadanul” şi mi-am cumpărat un lavaş cu cartofi proaspăt copt. Am intrat la terasa cu havuz şi-am servit câte un ceai ascultând muzică turcească. Era exact ca şi ieri numai că mai bine căci de această dată era şi Lucia cu mine şi ne puteam povesti lucruri peste lucruri ţinându-ne de mâini.

Era târziu, dar am găsit cu uşurinţă drumul înapoi. Mai dificil era să prindem autobusul, căci circulau puţine şi-am ales unul care afirma că merge până la Akgün Hotel. Mi-am dat seama că acesta merge pe lângă linia de tramvai şi asta nu era ceea la ce ne aşteptasem, deaceia am mai întrebat odată şoferul şi el ne zisese să ieşim căci hotelul nu e departe. Cu impresia că dacă-l întrebam peste câţiva kilometri tot acelaşi răspuns aveam să primim, am ieşit şi-am întrebat de trecători. Apoi am mers într-o noapte cu lună pe lângă zidurile lui Theodosie până la Vatan Cadessı de unde-am zărit imediat hotelul, ce bine că mai țineam minte cum arată! Plimbarea n-a fost cine ştie ce lungă, dar, trecând pe lângă acele ziduri sumbre, se furnica în noi un tremur şi râdeam isteric făcând haz de necaz până când nu ne-am văzut ajunși la hotel.

Foarte oportun „pescuisem” o bericică Efes într-un magazin alimentar din cartier şi-acum stăteam cu Lucia la balcon şi-o serveam liniştiţi şi neobosiţi de discuţii pe-ndelete despre vrute şi nevrute.

Tags: , , , , , , , , ,

One Response to “Zidurile lui Theodosie”

  1. […] M-am trezit la opt jumate, gata pentru continuarea aventurii şi, mai ales, pentru întâlnirea cu L… […]