October 31, 2004 1

Roma. 16:45–19:00

By in turcia

Ieşea că Lucia termină seminarul pe la unu aşa că am lăsat-o pe ea să exploreze Istambulul în locul meu. Îi lăsasem milioanele rămase căci eu nu reuşeam decât să merg în centru şi să mă întorc la ţanc pentru a-mi strânge valiza şi a merge la aeroport. Adică, valiza nu era mare lucru, dar preferam să-mi păstrez forţele pentru Roma (şi nu degeaba) unde îmi rămânea ceva timp pentru a ieşi în oraş.

În calitate de decorații pentru această postare m-am împrumutat cu imagini din filmul lui Karel Zeman Baron Prásil (1961)

Am ieşit la balcon cu cartea de Orhan Pamuk, dar privind oraşul amorţit de dimineaţă mi se făcuse la loc somn şi m-am întors în cameră să mă culc. Dormeam cu televizorul deschis la un canal de noutăţi şi visam tot asta: noutăţi. În somn era şi Bill Gates, şi tranzacţii IPO şi nişte drăcovenii inventate special ca să-ţi facă viaţa mai dificilă. Aveam impresia că în vis ieşiseră toate noutăţile, deşi printr-o prismă oarecum surealistă, căci eu ba eram intervievatul, ba ziaristul şi repetam ca o mantră cele zece porunci ale lumii de afaceri: nu-ţi ajuta aproapele tău, nu râvni numai soţia aproapelui tău, nu căsca gura şi aşa mai departe.

Pe la unsprezece nu am mai putut ruguma mesajele subversive ale fratelui mai mare aşa că m-am trezit de-a binele, am închis televizorul şi am deschis cartea de Orhan Pamuk. Eroii tocmai erau pe care de-a inventa o maşinărie diabolică, adică est sau vest, atunci sau acum lumii capul tot la prostii îi stăteau şi un prototip de tanc se mişca agale printre stepele Valahiei spre Albul Castel polonez, băgând frică nu atât în duşman cât în soldaţii care-l cărau.

Era timpul să o i-au la drum. I-am scris un bileţel Lucicăi şi am părăsit hotelul.

Tot drumul am stat cu nasul în carte şi nici n-am observat când am început să aterizăm.

Pe cerul Romei era vărsată o negreaţă de cerneală, dar acolo sus am trecut în zbor pe lângă un curcubeu pe care scria cu litere colorate: Dumnezeu e plecat în vacanţă.

Rămânea papa.

Am întrebat de nişte italieni în uniforme cum să ies din aeroport şi ăştea s-au învoit să-mi dea direcţiile în spaniolă, fiindcă din italiana mea ei nu înţelegeau nimic. Ciudat, nu mi-a venit în gând să le vorbesc în engleză.

La 16.45 ieşisem cu chiu cu vai din aeroport, aşezat la etajul doi al expresului Fiumicino-Roma. Un ceas grăbit m-a băgat în sperieţi căci zicea că e 17.45  şi asta ar fi însemnat că la următoarea staţie trebuia să fac stânga împrejur. Dar la staţie ceasul zicea la fel ca al meu şi m-am liniştit.

Am ieşit în staţia Ostiense şi am luat metroul până la Colosseo. Ce noroc! am ieşit peste nu mai mult de un sfert de oră (cu tot cu schimbul dintre staţii) cu Colizeul în nas şi mi-am zis că chiar dacă nu aveam timp pentru o plimbare bunicică tot era ceva! Mi-am procurat un aparat de fotografiat de singură utilizare şi-am pornit la vânătoare de vederi, grăbit, căci nu era timp de pierdut. Cerul era cenuşiu, cu un strop-două de ultramarin la orizont, dar spaţiul dintre Colizeu şi Forul Roman părea luminat de un alt soi de lumină – o lumină vechişoară ca ruinele pe lângă care treceam, care venea din ziua de ieri parcă, când încă era bine şi soare.

Am ajuns la Piaţa Veneţiei, zgâindu-mă prin părţi, căci oriunde îţi plimbai privirea tot găseai ceva meritos. Monumentul Vittorio Emanuelle mă impresionase, deşi stârnise critica romanilor care nu-l vedeau cuplat la Forul Roman. N-aveam timp să mă gândesc la asta. Monumentul era acolo şi basta! Îmi plăcea şi-mi pica bine că era alături căci eu nu aveam timp să merg cine ştie unde. Am traversat piaţa şi am trecut pe lângă Columna lui Traian – spaniolul din cauza căruia dacii s-au făcut latini peste noapte (una lungă, de vre-o cinci secole). Columna era năltişoară şi oricât aş fi vrut să-i descifrez pe strămoşii noştri în basoreliefurile învârtite pe spirală, tot nu puteam da de-un Burebista sau un Decebal. Iar romanii ne cucereau şi ne tot cucereau şi iarăşi ne cucereau până în podul cerului unde nu mai era vorbă nici de romani, nici de daci.

Trebuia să mă întorc şi am făcut-o aproape alergând, căci intenţionam să prind trenul de la 18.21 care mă aducea exact la timp până la aeroport. Nu ştiam cum stau italienii cu securitatea (dar stau bine, căci n-am dat de ea) şi preferam să fiu grăbit pe stradă decât să fiu grăbit în aeroport aşa că în cinşpe minute am lăsat Colizeul în pacea lui şi am reuşit numai bine la tren.

Aveam impresia că merg acasă, bine, nu cea adevărată, dar tot un fel de casă. Aşteptam să-i povestesc Anei şi lui Carlos despre pensiunea cu terasă şi circulaţia haotică din Istambul, despre ceainăriile pitoreşti, motanul uriaş din Taksim, Colizeul şi Piaţa Veneţiei pe care le-aveam bine mersi documentate pe peliculă.

Pisicuţa Pinta se instalase pe valiză imediat ce o pusesem jos şi o lăsase în pace numai ca să asculte despre motanul năzdrăvan care semăna cu o jucărie.

Tags: , , ,

One Response to “Roma. 16:45–19:00”

  1. […] Ieşea că Lucia termină seminarul pe la unu aşa că am lăsat-o pe ea să exploreze Istambulul î… […]