October 29, 2004 1

Pantofi lustruiţi turceşte

By in turcia

După ce luasem micul dejun la hotel cu Lucia şi Veronica, fetele s-au dus la lecţii, iar eu m-am dus să-mi termin visul oricare ar fi fost el. Îmi era lene să pun deşteptătorul şi am dormit (ca de obicei peste timpul planificat) până la 10.30. Fiindcă tot eram în cartierul care se chema Fener, am decis să verific monumentele din zonă. Am luat-o în direcţia opusă zidurilor lui Theodosie căutând un bulevard care se numea Yavuz Selim şi pe care, evident, nu l-am nimerit, căci localnicii mi-au arătat o scurtătură care mă încurcase mai mult decât mă ajutase. De obicei se adună mai mulţi şi discută între ei opţiunile după care îţi dau o rezoluţie pe care, chiar dacă îţi pare dubioasă, eşti nevoit să o urmezi căci de altfel se ofensează turcii.

Când am văzut că străzile se întortochează mi-am urmat mai mult intuiţia decât orice altceva şi n-am dat greş, căci în scurt timp am ajuns la o moschee care era indicată în ghid fiindcă conţinea halatul prorocului Muhammad. Halatul era, de bună seamă, un halat împăturit bine şi mi-am dat seama imediat că e el după musulmanii care se apropiau închinându-se şi plecau, tot închinându-se şi mişcându-se ca racul, pentru a nu arăta spatele relicvei. Un bărbat m-a ajutat să mă orientez şi-a strigat ceva la copiii care intenţionau să facă profit pe seama mea vânzându-mi un pachet în care să-mi pun încălţămintea în timp ce intram. Copilandrii au dispărut cât ai zice peşte. Bărbatul (un bunel smerit cu bărbuţă albă şi-n cămaşă americană în carouri) m-a condus până la relicvă şi pe urmă mi-a arătat ieşire. Ne explicam prin gesturi: al meu schiţa o întrebare privind halatul prorocului; pocloanele lui umile o confirmau.

Mai departe iar am fost nevoit să întreb de Kanlı Kelesse – Biserica Sfântei Maria a Francilor, punându-i la încurcătură pe turci, căci erau vre-o câteva biserici creştine în zonă în afară de patriarhatul ortodox, care tot aici era. Consensul se forma în jurul bisericii de oţel Sfânta Maria a Bulgarilor, care stătea un pic mai la o parte de celelalte şi a cărei turle le-am văzut chiar eu în timp mă apropiam.

Cutreieram cartierul Balat – vechiul cartier evreiesc, plic de căsuţe nostime din lemn, care stau să se prăbuşească drept în stradă şi totuşi rezistă, necătând la băieţandrii care bat mingea în ele toată ziulica. Am trecut pe lângă moscheea lui Selim, cea a cărui minarete le observasem în hotel, lăsându-mă atras de ograda ei pitorească. Am descoperit pereţii de teracotă de Iznik indicaţi în ghid şi-am continuat la nimereală, căci vecinătatea golfului era suficientă ca să mă orientez în spaţiu. Urcând nişte scări am descoperit o placă în română care zice că în acel loc fusese cândva palatul principelui Cantemir, din care nu rămăseseră decât nişte ruine acoperite de buruiene, iar ceva mai sus – clădirea care aparţinea probabil patriarhatului. Nu am înţeles prea bine fiindcă în ograda ei mergea reparaţie, iar un lucrător mi-a făcut semn cu mâna; am crezut că spre intrare, dar se dovedi că doar spre ieşire.

Coborând spre biserica bulgară, mi-a ieşit în cale un omulean cu băieţelul lui şi căuta capăt de vorbă. Mi-a arătat cum să trec spre biserică şi cum nu era nimic altceva în jur n-am avut încotro şi m-am lăsat condus. În cele din urmă a insistat să-mi cureţe pantofii. N-am vrut, dar el nu ceda nici în ruptul capului şi le-a lustruit până la urmă. Am dat să-i dau un milion, dar el fiind mai îndemnatic la socoteala banilor turceşti a tras bancnota de zece milioane şi i-a vârât-o imediat copilului. „Mama lui de turc!” Mi-am dat seama imediat de trucul lui, dar ce era să fac – să mă bat cu copilul? În cele din urmă pentru cei câţiva euro, mi-am zis că ar trebui să-i pară rău lui de păcat, decât mie de pagubă, şi mi-am văzut de drum. Doar că de câte ori îmi vedeam pantofii lustruiţi îmi scăpa câte un „Drăcie!” dar nu puteam întoarce timpul înapoi şi nu aveam mult înainte ca să-l pierd în lamentări.

M-am urcat în vaporaşul care circula pe ruta „Fener/Eminönü/Üsküdar” ca să ajung mai repede la locul unde ne înţelesesem cu Lucia. Staţia unde ne-am dat întâlnire se numea Üsküdar, deşi se găsea în porturile Eminönü şi, nemaiînţelegând nimic din bazarul acesta turcesc de denumiri am mers până la ultima, căci dacă zicea că se cheamă aşa cum îmi trebuia mie, ziceam că e bine?!?

În calitate de decorații pentru această postare m-am împrumutat cu imagini din filmul lui Karel Zeman Baron Prásil (1961)

Mă uitam cum corăbioara se depărta de ţărmul unde Lucia probabil deja mă aşteptam şi crăpam de ciudă. În cele din urmă m-am dumerit că Üsküdar e staţia de pe malul asiatic, iar cea la care ne înţelesesem nu-i decât punctul de plecare. Dar călătoria urma să dureze 15 minute aşa că nu merita să mă necăjesc în privinţa întârzierii. Îl tot întrebam pe un turc dacă corabia face cale-ntoarsă, iar nu semăna să mă-nţeleagă. Am descoperit că vorbeşte franceza şi mi-am adunat toate rămăşiţele din ea (mai punând câte o vorbă spaniolească pe ici şi colo) şi-am scos-o la capăt cu explicaţiile. Tocmai ajunsesem în port şi ne porneam înapoi. Chiar dacă nu călcasem în Asia am avut ocazia să văd oraşul de pe apă – era superb şi nu o regretam de loc.

Am întârziat cu jumătate de oră, dar m-am îndreptăţit cu încurcătura cu denumirile, iar după ce i-am arătat pantofii lustruiţi şi i-am povestit istoria lor, am izbucnit în râs, căci peripeţiile deşi fuseseră întortocheate cum numai în orient se întâmplă, nu mă costaseră mare lucru şi, de! – plătisem un preţ ieftin pentru că m-am amestecat cu localnicii care m-au lămurit repede ce înseamnă Istambul!

Tags: , ,

One Response to “Pantofi lustruiţi turceşte”

  1. […] După ce luasem micul dejun la hotel cu Lucia şi Veronica, fetele s-au dus la lecţii, iar eu m-am … […]