October 30, 2004 1

Celălalt Istanbul

By in turcia

Am traversat podul Galata printre undiţele pescarilor, pescăruşii gălăgioşi şi soarele dogorâtor. Era o chestie, dar în curând ne-am văzut în vechiul cartier Galata, construit de genovezi pe timpurile când nu exista circulaţie rutieră, iar turcii nu s-au gândit să-i adaoge semafoare, care sunt o raritate chiar şi-n zonele istorice musulmane. Ne-am strecurat printre maşini şi am aburcat stradela verticală care culmina la bazele Turnului Galata. Acolo am dat de o ceainărie pitorească la care n-am ezitat să ne oprim. Am comandat ceai de mere, de-un milion fiecare se-nţelege şi ne-am făcut comozi pe pernuţele colorate. Ceaiul era foarte gustos, ceva mai dulciu şi mai aromat decât cel negru, obişnuit. Mi-am luat şi o chiflă de la un vânzător ambulant, mai ales că chelnerii nu păreau să aibă nimic împotrivă.

În calitate de decorații pentru această postare m-am împrumutat cu imagini din filmul lui Karel Zeman Baron Prásil (1961)

Am zăbovit ceva timp acolo, la umbra unor copaci seculari, sub vechiul turn, vorbind de una şi de alta fără să ne săturăm. Se făcu ora trei sau aşa ceva şi ne-am gândit că ar fi bine să mergem, doar că era foarte plăcut în acea ceainărie.Am luat-o la întâmplare, nimerind peste o catedrală catolică, ferită de rutele turistice şi practic ascunsă printre blocurile de case de locuit. Am descoperit-o întâmplător, trecând pe lângă o micuţă moschee verde a cărui minaret sfida obraznic turnurile catedralei. Un minaret alb, micuţ şi cu vârful verde, dar sigur pe sine în faţa catedralei bogate, dar străine pe acest pământ.

Văzând că nu ajungem nicăieri am întrebat pe unde s-o luăm spre Istiklal Cadessı dar femeia care se dovedi a fi o turistă ca şi noi n-avea idee. Am scos carta şi ne-am lămurit singuri. Nu era chiar greu, iar Turnul Galata îşi făcuse apariţia imediat ce am cotit-o spre dreapta. Acum luasem strada corectă – aceea Istiklal pe care-o căutasem şi ne-am ridicat şi mai sus până când am ajuns pe un bulevard larg şi simpatic de unde începea Taksimul.

Lucia recunoscuse zona pedestră, deşi n-aveai cum să te rătăceşti pe bulevardul european care-o ţinea tot înainte cu magazinaşe de firmă occidentale, patiserii şi hoteluri drăguţe. Ne trebuia o berărie şi asta era mai greu de găsit. Priveam cu interes cofetăriile occidentale căci în cele turceşti altceva decât ceai era exclus.

Tot aşa căutând berării am dat peste o mănăstire sufistă unde în fiecare ultimă duminică a lunii misticii dervişii rotitori îşi dansau dansurile lor extatice. Dar nu era duminică şi ne-am mulţumit văzând curtea interioară plină de arbori cu flori violete împrăştiind o aromă plăcută. Îngrădit zăcea un cimitir musulman cu lespezi pline de sofisticate inscripţii arăbeşti.

Am găsit o galerie unde în afară de restaurante scumpe mai era şi un bar acceptabil şi ne-am comandat câte o halbă de Efes din care-am făcut o înghiţitură mare (eu). Aşa da! Lucia mi-a povestit despre cei de la bancă, eu despre colegii de la universitate şi berea încetul cu încetul s-a dus, iar chelnerul a apărut imediat propunându-ne altele. Se vede că berăria era o asemenea raritate încât cine-o găsea nu se ducea din ea cu una cu două. Dar noi mai aveam lucruri de văzut aşa că am cerut nota.

Am mâncat câte un kebab şi-am băut câte un airan ceva mai încolo şi-am decis să facem cale-ntoarsă. Lângă un magazin de dulciuri orientale am văzut un motănoi care ne-am gândit că e jucărie. L-am atins şi motanul s-a mişcat leneş. Era enorm, mai mare decât un câne – şeful motanilor din Istambul – nu mai puţin. Lângă un bar am auzit o piesă de Pink Floyd, iar trecând pe lângă un magazin de discuri – un tango de Yo-Yo Ma, imposibil de frumos. Am făcut vre-o câţiva pa, fără să ne stingherim de trecători, în parte fiindcă ne simţeam fericiţi şi nu ne păsa, în parte că nimănui nu-i păsa din noi şi ne lăsau, fericiţi, în treaba noastră.

Când treceam peste podul Galata se lăsă întunericul. Discul rotund al lunii atârna sus, deasupra minaretelor ascuţite, care se profilau frumos pe celălalt mal. Era ca în „O mie şi una de nopţi”, iar noi eram pe rând şahi şi şahrazade. Şi ne scriam povestea noastră plimbându-ne prin Istambul. Îmi place mult amurgul, am mai zis-o şi în altă parte iar ăsta era unul din cele mai frumoase pe care le avusem. Repede se făcu noapte. Pe minaretele Moscheei Yeni şi Moscheei Süleymaniye se aprinseră luminiţe mici şi dacă n-ar fi atmosfera orientală care învăluia oraşul într-un val fermecat, ai zice că-i Crăciunul.

Am mers după cadouri în Bazarul Egiptean, numit şi bazarul de specii, doar că acesta se închidea, iar vânzătorii îşi strângeau marfa în timp ce ne mutam de la o tejghea la alta. Am rămas fără cumpărături, spre norocul nostru, căci preţurile te jupuiau şi în oraş găsisem totul la un preţ de două ori mai mic. Ne făceam drum spre strada Davut Paşa printre nişte uliţe întunecoase, iar Lucia se speria de ţipetele pescăruşilor. Ea zice că erau cucoşi, eu am altă părere. Nişte croitori ne-au îndrumat bine şi după ce am mers binişor am ieşit la strada căutată.

Ne-am aşezat la o măsuţă la una din acele cafenele mondene de lângă Sultanahmet; am luat câte un ceai (al câtălea să fi fost?) şi dulciuri orientale, trebuie să zic dulciuri-dulciuri, căci nu se compară cu ce ne închipuim noi că e dulce.

În Beyazit am numărat toate autobusele din Istambul până a venit al nostru. Şi tot nu ne-a lăsat acolo unde urma să ajungem. Dar nici prea departe, aşa că a fost în regulă!

Tags: , , , , , ,

One Response to “Celălalt Istanbul”