October 27, 2004 1

Ceai de-un milion

By in turcia

Totul s-a început de la un vis. Un vis bizar în care se făcea că eu merg să cumpăr o foaie de vacanţă în una din agenţiile turistice din Chişinău (sau Madrid, doar că persoana care se ocupa de mine părea să fie o veche cunoştinţă de-a mea); şi că cer nu altceva decât Istambulul. Dimineaţa am fost la lecţii, apoi am venit şi-am tras un pui de somn, dar visul de dimineaţă nu se şterse din memorie. Cel mai interesant e că i l-am povestit lui Carlos şi s-a mirat şi el, dar n-am făcut mult caz din asta. Mai mare a fost mirarea când ceva mai târziu mi-am verificat poşta electronică unde găsii un mesaj de la soţia mea în care zicea că merge la Istambul la o conferinţă pe vre-o câteva zile şi dacă reuşesc să găsesc bilet să vin şi eu.

„Ţii minte visul pe care ţi l-am povestit adineaori?”, l-am întrebat pe Carlos în aceiaşi zi şi i-am povestit de mesajul pe care-l primisem. S-a minunat şi Ana şi le-am zis, că din moment ce am visuri profetice asta nu înseamnă decât că trebuie să merg la Istambul şi să-mi văd soţioara de care mi-e dor interminent.

Am căutat bilet la avion timp de vre-o două zile, dar cel mai ieftin găsit era de 270 de euro. Eu contam pe ceva mai aproape de o sută. Ana văzând că vreau atât de mult să merg la Istambul, mi-a zis că din moment ce în decembrie nu stau decât jumătate de lună, să-i plătesc numai jumătate din chirie şi să merg la Istambul neapărat. În timpul acesta priveam Billy Elliot (2000), o peliculă britanică. I-am zis că nici nu-mi trecuse prin cap să-i cer una ca asta şi că aveam planificat să plătesc chiria integral, dar am consimţit imediat. Adevărul era că toţi au fost foarte drăguţi şi vroiau cu-adevărat să fac această călătorie.

Acum era imposibil să nu merg. Mi-am luat bilet a doua zi. Madrid – Milano –Istanbul; Istanbul – Roma – Madrid. În Roma urma să aştept vre-o patru ore şi mi-am zis că o să ies numaidecât în oraş. Cât de puţin să fie, dar să trag cu coada ochiului la vre-un colţişor pitoresc din oraşul etern şi să-mi zădăr pofta de a-l vizita într-o bună zi pe îndelete.

Cel mai curios (şi am făcut mult haz pe seama acestui fapt!) era că toată lumea mergea la Roma. Ana şi Luis au plecat a doua zi de dimineaţa, eu aveam la dispoziţie acele câteva ore la întoarcere, iar Carlos urma să meargă peste câteva zile după ce mă întorceam eu. Toată familia – la Roma!!!

În zilele care au urmat nu-mi era cu putinţă să închid un ochi. Adormeam foarte târziu, numai după ce auzeam maşinile strângând lăzile de gunoi din faţa blocurilor (asta venea pe la două şi jumătate) şi mă gândeam necontenit la Istanbul şi la Lucia.

În sfârşit ajunsei într-o zi de vineri când planurile şi valiza erau deja făcute şi nu-mi rămânea decât să pun ceasul să sune la patru dimineaţa numai bine pentru ca să i-au autobusul până la aeroportul Barajas şi avionul de la şase şi jumătate.

Spre surprinderea mea am dormit strâns aceste patru ore şi eram chiar foarte odihnit. În avion nu-mi era somn. Citeam nişte eseuri de Pyotr Vail despre Istambul.  Primul prin prisma lui Byron, celălalt prin cea a lui Brodsky. Numai după ce făcusem transferul la Milano şi traversam în zbor Balcanii am cedat somnului şi am aţipit un pic. Dormisem iepureşte – în timp ce mă trezeam vedeam ba nourii care atârnau ca un acoperiş de-asupra avionului, ba marea Mediterrană cu o sumedenie de vaporaşe brăzdând-o în lung şi în lat. Lângă mine se afla o pereche de turci: o doamnă blondă şi foarte bronzată îi zicea ceva soţului său, iar el râdea cu un râs sâsâit într-una. Ambii serveau vin, ca şi mine, de altfel.

În calitate de decorații pentru această postare m-am împrumutat cu imagini din filmul lui Karel Zeman Baron Prásil (1961)

Pe la ora două deja ieşisem din aeroport, luând mai întâi metroul până la Zeytinburnu şi schimbându-l mai apoi pe tramvaiul care mă adusese în Sultanahmet. Suburbiile Istambulului nu mă impresionau, ci din contra îmi dădeau un sentiment de nesiguranţă di cauza căruia îmi pipăiam mereu portmoneul ca să văd dacă-i pe loc. Însă începând cu staţiunea Laleli (din faţa Universităţii şi a Moscheii Lalelelor) oraşul îşi schimbase înfăţişarea şi mă întrebam dacă nu e cazul să cobor. Cu fiecare staţie, oraşul îmi plăcea din ce în ce mai mult, iar când coborâsem la Sultanahmet în faţa unei librării de lângă care se vedea ca-n palmă Hipodromul, Sfânta Sofia şi Moscheea Albastră, eram totalmente cucerit. Am intrat să văd dacă au ceva în engleză de Orhan Pamuk şi-am dat de toate romanele lui, inclusiv ultimul – „Zăpada”, care era proaspăt apărut. Pentru moment, nu mi-am cumpărat niciunul deşi mi-am zis că ar fi bine să am o cărţulie în aeroport pentru a doua zi când urma să o întâlnesc pe Lucia.

Mi-am făcut drum printre mulţimea care se înghesuia la Hipodrom, între Obeliscul egiptean al lui Theodosius şi cealaltă coloană a cărei denumire mi-a scăpat din vedere, dar la bazele căreia, chiar pe lângă reliefurile vechi romane, trecea un trenuleţ pentru copii. Atmosfera era de sărbătoare, piaţa Hipodromului era înconjurată de ceainării, argintării, librării, etc. Vânzători de castane, vânzători de covoare sau de obiecte artizanale îşi reclamau marfa cu vocile răguşite. Mi-am dat seama că am nimerit la Istanbul în perioada Ramadanului, perioadă în care musulmanii nu mâncau decât după apusul soarelui, dar obiceiul ăsta se făcea simţit mai ales după ce se făcea întuneric când strigătele: „Bairam, bairam, bairam!” inundau oraşul.

Strada Cüçük Ayasofya pe care coboram spre Pensiunea Roză rezervată pe internet, s-a dovedit a fi foarte pitorească: magazine de covoare şi de ceramică de Iznik erau pe-o parte şi pe alta a ei şi erau multe restaurante unde mă gândeam să i-au masa imediat după ce mă cazez. Pensiunea am găsit-o cu uşurinţă: avea patru etaje şi o terasă pe acoperiş. Camera, care mă costase 20 de euro, avea televizor, baie şi ferestre, lucru imposibil în Europa la acest preţ. Unde mai pui că includea şi micul dejun. Dar nu m-am reţinut mult în ea. M-am spălat pe mâini şi pe faţă şi am ieşit în oraş. Mi-am luat o apă la magazinul din faţă, iar la vre-o câţiva metri mi-am comandat un fel de plăcintă turcească cu vânătă, ardei şi kebab. Berea nu se putea servi din cauza Ramadanului, aşa că mi-am luat o cola, iar la urmă am încheiat cu un ceai de mere.

Am traversat din nou mulţimea din piaţa Hipodromului. Îmi venea greu să mi-l imaginez aşa cum fusese pe timpurile Bizanţului – înconjurat de un puternic zid, adiacent Sfintei Sofia care pe vremuri nu avea minarete… Între Ayasofya (cum o numesc musulmanii) şi Moscheea Albastră era un parc spaţios, ceea ce făcea ca rivalele să iasă în evidenţă, una în faţa celeilalte – produse ale geniului arhitectural bizantin şi a spiritului asimilator al orientului otoman. Rozul palid al pereţilor Sfântei Sofia se aprindea sub lumina roşietică a apusului, iar vechiul sobor căpăta o eleganţă plutitoare deosebită. Moscheea Albastră care-i copiase pe alocuri formele completându-le, conform gustului levantin, cu detalii abundente, reproduceau cupola în sute de cupole mai mari sau mai mici, care, trebuie să admit, nu ştirbeau din puritatea formei, ba din contra o completau ca o simfonie muzicală care părea să dezvolte la nesfârşit tema principală. Acolo unde Sfânta Sofia câştiga prin simplitate şi sobrietate, Moscheea Albastră răspundea prin complexitate şi exuberanţă. Era fascinant faptul că ambele stăteau acolo, pe malul Mării Marmara, faţă în faţă, într-o rivalitate eternă, în care era prezentă multă admiraţie pentru adversar şi puţină ură sau neînţelegere.

Am intrat pe teritoriul moscheei care găzduia o expoziţie de carte şi i-am făcut înconjurul urmărind-o sub diverse unghiuri. Era trecut de orele de intrare, dar mai aveam zile la dispoziţie. Acelaşi lucru şi la Sfânta Sofia pe lângă care am trecut, coborând apoi pe Alemdar Cadessı, spre parcul Gülhane, prin care m-am plimbat pe sub coroanele unor vechi copaci de castan şi erdogan, spre locul unde Cornul de Aur se întâlneşte cu Bosforul şi de unde vederea cartierului Galata, luminat de razele rozalii ale soarelui-apune e deosebit de frumoasă. Am stat o bună vreme în acest loc plin de spiritualitate, observând cum se aprind luminile pe turnul Galata şi în cartierul care-i poartă numele, după care m-am îndreptat fără grabă spre pod.

Se întuneca foarte repede, iar când ajunsesem la Eminönü şi Moscheea cea Nouă din apropiere, era deja noapte. Am luat-o spre hotel, aşa cum îmi imaginam eu că aş ieşi mai bine, dar în scurtă vreme am fost nevoit să întreb direcţia la nişte trecători, surprins să aflu că e exact invers faţă de cum îmi imaginasem. Străzile din Istanbul sunt slab luminate şi rătăcirea care la început îmi făcuse chiar plăcere începea să mă irite. Dar m-am luat după un domn mai în vârstă şi urmărind liniile de tramvai am ieşit nu peste mult timp la Sultanahmet de unde deja mă descurcam relativ ușor.

Am trecut a treia oară prin mulţimea care de astă dată era atât de deasă încât nu parcurgeam mai mult de câţiva metri pe minut şi am ieşit în cele din urmă la capătul iei. Eram foarte aproape de hotel, iar alături se afla o terasă imensă, sub formă de amfiteatru şi executată în stil turcesc, cu măsuţe de lemn şi pernuţe violete, viu colorate. Să fi fost ora nouă, nu mai mult, aşa că am decis să zăbovesc un pic şi m-am aşezat la o măsuţă, chiar în faţa havuzului sub formă de piatră care lăsa să se creadă că este ţinută în aer de forţa apei.

Mi-am comandat un ceai turcesc şi-am scos un milion ca să-l plătesc. Atâta costa: un milion. Şi părea cel mai natural lucru să scoţi un milion ca să te achiţi pentr-un pahar de ceai. În banii europeni ieşea chiar ieftin, dar pe mine mă amuza faptul că oriunde mergeai ceaiul costa milionul şi pentru fainul păhărel de sticlă, scoteai o bancnotă terfelită de un milion cu care-ţi plăteai consumaţia.

…Dinspre covoarele atârnate pe pereţii verandei se auzea o muzică turcească. Tânguitoare şi frumoasă, muzica mă ducea cu gândul la Lucia, la dorul meu de ea; m-am grăbit să scot bancnota terfelită, pentru ca să merg şi să mă culc la hotel şi să vină repede ziua următoare când voi merge la aeroport să o întâlnesc.

Tags: , , , , , , ,

One Response to “Ceai de-un milion”

  1. […] Totul s-a început de la un vis. Un vis bizar în care se făcea că eu merg să cumpăr o foaie de … […]