December 4, 2015 Off

Tur-retur Kuala Lumpur

By in asia de sud-est, călătorii

Unii stau binișor locului și-și văd de viață. O vacanță pe an și aia e prea mult. Într-un fel îi și invidiez. Căci au dreptate. Adevăruri, impresii, viață… totul e în minte. Sau în inimă. Sau în suflet. Nu există adevăruri care să le afli peste mări și țări. Și atunci cum să explici setea asta de a călători, de a schimba peisajul, de a te expune voluntar efortului și a te adapta la noi situații, noi oameni, noi culturi? Doar așa și nu altfel. Rătăcitori, nomazi… Târâș-gropiș, numai să nu stăm locului. Ne orientăm în low-costuri, duty-freeuri, miles&smilesuri, bookinguri tot așa cum altădată vânătorii și culegătorii se orientau în junglă citind semnele naturii. Imposibil să ne rătăcim. Dacă avem norocul să găsim un locșor unde nu ne simțim ca acasă, îl colonizăm imediat și-l aducem în zona noastră de comfort. Poate la un moment dat toate astea o să pară inutile și obositoare? Încă nu, ne gândim noi, în timp ce privim luna bengaleză, rotundă ca o blinie, agățată de vârfurile zgârie-norilor din Dhaka.

Asta și-a fost ideea: cât suntem în zonă, să profităm de avantajul proximității și să răscolim țările din regiune. Mai ales că regimul de vize din Bangladesh ne obligă să o facem. Avem permisiune să stăm în țară 30 de zile, după care trebuie să ieșim și să intrăm din nou pentru încă 30 de zile. O scuză foarte convenabilă pentru mici escapade în exteriorul Bangladeshului. Prima pe lista a fost Cambodgia, dar pentru ca să ajungem acolo era musai să facem un popas în Kuala Lumpur. Altfel ne-ar fi costat prea scump. Dintr-un motiv greu de înțeles este mult mai ieftin să procuri bilet până în Kuala Lumpur iar, de acolo, grație programurilor Air Asia, să-ți iei zborul practic pe degeaba în orice țară din Orient. Biletul din Kuala Lumpur în Siem Ream ne-a costat doar 50 dolari. Tur-retur. Cu alte cuvinte, Malaezia a intrat întâmplător pe listă.

Și ce noroc! Kuala Lumpur ne-a cucerit de la prima vedere cu infrastructura ei futuristă, cu amalgamul de etnii care, deși nu se amestecă, conviețuiesc pașnic alături, cu insulițele de arhitectură colonială împrăștiate printre zgârie-nori. Malaiezii reprezintă circa jumătate din populația țării, restul fiind chinezi, indieni sau tot felul de băștinași. Din cauza alfabetului latin folosit în Bahasa Melayu, totul este incredibil de clar, iar când din difuzoare se aude câte un „Pintu pintu” intrăm de-a dreptul în extaz. Asta pentru că în malaieză pluralul nu este altceva decât repetarea singularului: „pintu” înseamnă poartă, iar „pintu pintu” înseamnă porți. Nu, nu două porți. Pur și simplu porți.

Lăsăm cartierul chinezesc pentru mai târziu. Căscăm gura la Masjid Jamek, o perluță a artei islamice, chit că piața e în reconstrucție și nu putem admira moscheia decât din niște unghiuri foarte deocheate. Traversăm în mare grabă Piața Merdeka, căci cu arșița de afară nu e de glumit. Găsim refugiu în Grădina Păsărilor – potrivit unor surse, cea mai mare menajerie de păsări nebăgate în cușcă. O plasă mare ține de acoperiș, altminteri păsările se plimblă nestingherite printre picioare. Atenție la păuni! E ușor să le calci pe coada luxuriantă când aceasta se întinde pe câțiva metri. Servim cafeaua în compania unei egrete. Asta își ia zborul de la masă fără să achite nota. Pelicanii o privesc dojenitor – îi cunosc năravul. Ne împrietenim cu un ibis – nu e cel mai frumos băiat din cartier, dar are grijă să ne arate calea. Unica problemă, e cam taciturn. Altă treabă papagalii.

Părăsim paradisul de bună voie. Ne face din ochi Chinatown cu ispitele lui gastronomice. Avem noroc să ne așezăm sub o umbrelă. Peste un sfert de oră începe să toarne cu găleata. Nouă ne e bine, mai cerem un rând de bere în timp ce-i urmărim pe chelneri care improvizează imediat o streașină prin care să se scurgă apa în strădă și nu în farfurii.

Cerul se face senin, dar picioarele vor să rămână în Chinatown. Picioarele astea merită medalie de aur și, ivindu-se ocazia, o primesc negreșit. Medalia ia înfățișarea unui cârd de pești maseori care se aruncă înfometați asupra lor. Serviciul costă o nimica toată, dar durează numai zece minute. Primele șapte mori de râs, peștii te gâdilă îndrăciți de-ți vine să te dai pe jos. Normal că mai și dai din picioare. Ei se retrag, dar numai ca să se dea din nou năvală cu puteri înzecite. Peste șapte minute înveți să le dai crezare acestor buze moi și… când colo – timpul a expirat. Picioarele, alintate, se învoiesc să te ducă la hotel cu condiția că iei poziția orizontală și nu te mai miști până a doua zi dimineața.

Pe toate astea le reușim înainte de a completa turul în Cambodgia. De retur, schimbăm macazul: primul lucru, ne cățărăm pe Menara KL – un turn de telecomunicații de 420 metri, care oferă o panoramă impresionantă asupra orașului. Plus că avem ca-n palmă zgârie-norii Petronas care din 1998 până în 2004 au fost cea mai înaltă clădire din lume. Ideea e că, dacă ne-am fi cățărat pe Petronas cum au făcut-o Sean Connery și Catherine Zeta-Jones în Entrapment (1999), nu am fi văzut decât cel de-al doilea turn. Respectiv, suntem la etajul superior de pe Menara KL. Pentru un sfert de oră de prostrație trebuie să trecem prin următoarele: 1. așteptarea minibusului (gratuit) care ne duce până la turn; 2. controlul de securitate – anchetă completată; 3. poză în picioare pe fundal verde; 4. rând la ascensor; 5. poză așezat pe fundal verde; 6. prostrație; 7. vizita obligatorie la magazinul cu suvenire; 8. rând la ascensor; 9. eschivarea de la pozele inopinate cu panoramă pe fundal (în locul celui verde); 10. așteptarea micobusului (gratuit) care să ne scoată de pe perimetrul edificiului. Vizita nu costă ieftin și, judecând după tot tacâmul cu serviciile suplimentare, viitorul financiar al turnului este garantat.

Seara o petrecem pe ulicioara Jalan Alor, în cartierul Bukit Bintang. După ora 5 și până se mijește de ziua, Jalan Alor este capitala gastronomică a Asiei de Sud-Est. Mâncare stradală chineză, vietnameză, malaieză, arabă, thailandeză – ce nu găsești aici?! Un maraton de gusturi și arome în timp ce noi cu chiu și cu vai ne calificăm pentru proba de 100 de metri. Începem ușurel cu o cafea vietnameză, care-i un fel de espresso oriental. E a naibii de tare – are gust de ciocolată amară și se servește cu un pahar de ceai complementar. În schimb, după așa dopaj, ne vine și pofta de mâncare. Broscuțe și stridii – ce poate fi mai delicios?

A doua zi avem timp pentru un copitan, un fel de cafenea malaieză în Little India. Cafeaua albă e foarte polulară în regiune. În esență e un „3 în 1” – cafea, zahăr și lapte praf, dar le iese foarte bine. Ajungem aici luând metroul din Bukit Bintang până în Brickfields. Mai departe e mai complicat. Potrivit unor căutărilor de pe Google, templul chinezesc Thean How este cel mai frumos din Asia de Sud-Est. Mergem să verificăm. Templul e de un alb imaculat, foarte elegant. Dragonii de pe acoperiș zgârie jucăuș norii. Pe terasa templului un bătrânel chinez stă și meditează cu ziarul în față. Într-un foișor s-a instalat o tipesă cu un termos de cafea și o țigară. Femeia plânge. Afară plouă…

Chinezii sunt pragmatici vis-a-vis de religie. În fond, un templu este pur și simplu un spațiu public. Poți citi viitorul, poți înregistra căsătoria. Poți cumpăra suveniruri sau să aprinzi bețigașe. Depinde ce vrei. Dacă ai nevoie, poți veni cu un termos de cafea și o țigară și să-ți bocești tot sufletul până nu mai rămâne loc pentru tristețe.

La plecare, taximestristul ne lămurește în privința miracolului malaezian. Din punct de vedere politic, e o monarhie constituțională. Regele este ales pentru un termen de cinci ani din rândurile sultanilor din provincii. Sunt 13 la număr, din care nouă sunt sultanate. Sultanii se ridică pe tron prin rotație. Miracolul economic se ține pe uleiul de palmier. Acesta-i adăugat în petrol (avem și din ăla!) din care rezultă cea mai bună motorină din lume. Dar există o problemă: plantațiile de palmieri au fost invadate de șobolani. Soluția au oferit-o șerpii care-s mari amatori de șobolani. Datorită ofertei, populația de șerpi a crescut vertiginos. Dar și aici a fost găsită soluția: chinezii se dau în vânt după zeamă de șarpe. Întrebarea e – ce se va întâmpla cu chinezii?

Pe mijlocul autostrăzii, în semn de răspuns, stătea un pantof rătăcit. După toate aparențele, made in China.

Tags: , , , , , , , ,

Comments are closed.