March 23, 2017 Off

Toate lucrurile la locul lor

By in bangladesh, călătorii

Apoi te deprinzi. Dumnezeu cu furnicile astea, zici. Sunt atât de mititele. Sunt atât de rapide. Sunt atât de istețe. Ca atare Bangladesh poate fi un loc destul de simpatic. Chiar frumos. Dacă n-ar fi atâta mizerie. Și arhitectura e destul de elegantă. Dacă nu te uiți pe jos. Și oamenii îs plăcuți. Dacă n-ar fi atât de hrăpăreți. Și printre izul înțepător dinspre gunoiști se mai strecoară câte o aromă de iasomie. Toate astea sunt valabile cu condiția că nu luptăm cu morile de vânt. Sau, mă rog, când radem un cap de balaur și înainte ca să răsară altul.

Iar după o săptămână grea la birou mergem spre casă și totul e bine și frumos. În fața blocului, un vecin își spală mașina. În curte, niște fetițe joacă badminton. Personalul din serviciul de pază e absorbit de dinamica jocului. Nu-mi dau seama de ce, dar scena respectivă mă face să retrăiesc senzația pe care am încercat-o într-o seară de vineri, la Chișinău, când prietena mea își parca mașinuța proaspăt achiziționată în curtea blocului, iar eu, la balcon, lăcuiam niște scânduri din care vroiam să fac o etajeră. Sau, dacă sap și mai adânc, e o senzație pe am mai simțit-o și în copilărie după ce, bunăoară, terminam de măturat orgada bunicii în zi de vacanță. Un gen de „toate lucrurile la locul lor”, dacă ar fi să-i dau titlu acestui sentiment.

Ne-am pus în gând să tragem o raită prin cartier sâmbăta, dar dis-de-dimineață turna cu găleata. Abia ne-am strecurat afară printre două rafale de ploiță tropicală. Am evitat o băltoacă superbă urcând pe scările moscheii din Gulshan. Poarta parcului era închisă. L-am înconjurat pe o stradă aflată în plină reparație. Noroc de cărămizi – am sărit de pe una pe alta până am ajuns la Oficiul Horticulturistului, amplasat la extremitatea opusă a parcului. Prietena mea s-a pus pe jar. A ochit două specii de bugainvillea, una cu petale roz și alta cu petale albe. „Ești sigură?”, am ezitat eu, preocupat de modul în care urma să le transportăm la Chișinău.

—Găsim noi o soluție. Și am mai adăugat două tufe mici de iasomie indiană.

Da, dar cum? Iasomia încape în căni și nu prezintă o provocare majoră. Pentru bugainvillea, prietena și-a imaginat niște țevi de plastic. „Iar rădăcinile le învelim în sacoșe”.

—Poate le ticsim în cutia de la whiskey?

Într-o săptămână provocările noastre au adăugat câțiva centimetri. Să te bucuri? Să nu te bucuri? Domesticite, florile ne priveau cu încredere și fremătau aprobator din tulpină. „Găsim noi o soluție” le-am zis.

Deunăzi am mers în parcul din apropiere și, stând așa pe băncuță, cu cartea pe brațe, hop și un pescăruș albastru. Zbura direct spre noi, dar și-a schimbat brusc traiectoria și a aterizat pe o schijă. „Uau” am zis noi și am apreciat pasărea. Peste câteva minute, pescărușul a plecat la pescuit, iar locul lui a fost preluat de altul – diferit, mai mic. S-a ascuns în frunziș și a venit al treilea, cu ciocul roșietic și penele de pe spate brune. Trei specii de pescăruși într-un sfert de oră. În drum spre casă am observat un vrej de fasole cu frunze gigantice care s-a cățărat până la etajul șapte de la blocul din vecinătate. „Uau” am zis noi și am apreciat vrejul de fasole.

Hamid, pe de altă parte, ne-a dezamăgit. De o bucată de vreme i s-a pus pata să-și ia mașină pentru a o da în chirie și a face o para în plus. Altă temă pentru el nu există. Frații, cică, i-au promis 5 lakh pentru mașină, dar în loc de asta au investit banii în reparația casei. Și au mai cerut și de la el. Aici la Hamid s-a produs un relationship disconnect – de o lună și ceva nu mai comunică cu familia. Unul din frați e taximetrist în Kuweit, celălălt lucrează la un supermarket în Italia. I-au trimis o poză cu teracota proaspăt instalată. El nu le-a răspuns. A zis că o să le trimită poza cu mașina, imediat ce și-o procură. În capul lui Hamid sunt numai cifre, necesități și o singură obsesie: mașina.

Bengalezii au o trăsătură: înainte de a-ți cere o favoare, încep să se plângă de viață, de acoperișul care curge, de gurile care necesită să fie hrănite, de fiicile care trebuie măritate, de nevestele care pun presiune. Ferească sfinții să-i întrebi de câți bani au nevoie. Cifra care o să-ți fie comunicată o să te lase cu gura căscată. Mai rău, simplul fapt că ți-ai dat osteneala să întrebi, va fi considerat ca un început de ofertă, după care ei se vor aștepta să negociezi. Refuzul însemnând relationship disconnect. Dar dacă nu le poți da o mie de dolari, ei acceptă și suta. Între bengalezi, situația asta poate fi evitată, dacă la rândul tău începi să te plângi de viață, acoperiș, copii și neveste. Ceea ce înseamnă „nu”. Aluziile sunt din etichetă. Pe de o parte, ele îi permit solicitantului să evite solicitarea nemijlocită. Pe de altă parte, ele permit celui de la care se solicită ajutor, să iasă basma curată.

Nu și dacă ești foreigner. Stereotipul impregnat în mentalitatea bengalezilor, este că străinii sunt putred de bogați. Și e nasol din partea lor să nu-i ofere sărmanului bengalez o mie de dolari. Și e idiot acel bengalez care ratează o astfel de oportunitate. Străinii sunt iubiți ca vacile care urmează să fie jertfite de Eid Mubarak.

L-am simpatizat pe Hamid pentru faptul că nu părea să fie un bengalez ordinar. Acum însă, șoferul nostru, turuie nestingherit despre bani. Noi ne facem că plouă. Dar e jenant. Și-i incomod. În cele din urmă: „Măi, Hamid, tu te aștepți ca noi să-ți oferim ajutor?”

—Nu, nu, nu… This is your understanding mistake.

El cică ne spune ca la prieteni. Oare? Și, considerându-ne prieteni, nu se așteaptă la nimic?

A doua zi, șoferul nostru întârzie cu douăzeci de minute. E o problemă, căci avem ședință la Secretariat și riscăm să nu ajungem la timp. Nu e problema lui Hamid. Traffic problem. Bosumflat pe faptul că-i cerem socoteală, Hamid nu scoate o vorbă. Căci aici intervine o altă regulă bengaleză: să nu ceri niciodată iertare. Să admiți că ai greșit e totuna cu a pierde fața. Riscurile reputaționale sunt enorme. Și noi ce ne facem? Suntem vinovați de faptul că Hamid a întârziat?

Când eram mic îl aveam pe Rex. Acuma na, nu e bine să compar omul și câinele, dar doar ca să ilustrez punctul de vedere. Deci Rex. Dacă te răsteai la el, ieșea afară pe portiță și se posta în mijlocul străzii. După ce ne dădeam seama de lipsa animalului de companie, îl strigam dulce: Rex, Rexunea, Rexuleț. Rex – neclintit, acolo unde ne așteptam să fie. Cu spatele spre ogradă, ofensat. Când îl strigam, nu întorcea decât capul, dar doar pentru o miime de secundă. Și nimic. Nimic până nu mergeai după el și-l luai în brațe. Din acel moment câinele (coșcogea vițel!) te ierta în mod oficial și te lingea pe obraz. Dând, bineînțeles, din coadă. Atâta doar că omul e om, câinele e câine și n-avem nevoie să fim linși pe obraz.

Revenim acasă pe jos. La balconaș ne așteaptă tufele de bugainvillea și de iasomie indiană. Care nu cer decât apă.

Tags: , , ,

Comments are closed.