November 23, 2016 Off

Templul maimuțelor

By in asia de sud-est, călătorii

Este ceva în comportamentul maimuțelor care uimește și cucerește în egală măsură. Orice-ar zice scripturile, dar dovezile unui progenitor comun ne sunt scrise pe față. Altfel cum? Le citim expresiile, asta e. Le înțelegem nedumerirea. Le simțim anxietatea. Apreciem tandrețea cu care-și cocolesc puii. Cât n-ai privi o găină, nu poți înțelege dacă în mintea ei se mișcă ceva. Nemaivorbind de oi sau capre. Se zice că-s inteligente și ele dar, să mă ierte simpatizanții ovinelor și caprinelor, privirea lor e cam tâmpă. Pisicile au privirea rece. Câinilor li se citește loialitatea în ochii. În schimb maimuțele… Înțelegeți, nu?

Pe scările templului Swayambhunath, tribul maimuțelor e la el acasă. Cine-i mai mic se zbenguie, cine-i mai mare se dedică aventurilor amoroase. Masculii dezbat vehement drepturile de proprietate în timp ce femelele cultivă relațiile sociale, alinându-și odraslele și căutând păduche de păduche în pletele celor superiori din punct de vedere ierarhic. Și atâta gingășie în gesturile lor, că e nevoie urgentă de un Leonardo sau un Rafael că să le facă portretul. Prietena mea e pierdută pentru următoarele câteva minute. Încearcă să-i facă poza unui macac ridicat în două labe, care verifică nemulțumit conținutul ofrandelor din templu. Când să apese pe declanșator, ștrengarul fură o floare și se face nevăzut. O fi pentru iubita sa! Mă așez pe scările templului, înțelegând că de aici nu plecăm cu una cu două.

Între timp, un grup de macaci a intrat în posesia unei sticle de plastic, pe jumătate plină. Șeful bandei de coțcari a sucit-o și a răsucit-o până n-a priceput cum să o ducă la gură și tragă din ea. Nici gând să se împartă cu ortacii săi. Dar, potolindu-și setea, mai încearcă și alte poziții, să vadă dacă mai iese ceva interesant din sticla minunată. Să-i vezi tu mirarea când, întorcând-o cu gâtul în jos, din ea începu să curgă apă. Dă să sugă din fundul sticlei – nimic, o zgâlțâie – tot aia.  Apa curge pe treptele templului și camarazii săi se grăbesc să o lingă. Supărat, șefu’ își pune sticla subsioară și, în patru labe, părăsește scena.

Maimuțele de la  Swayambhunath sunt sacre. Se zice că sfântul care a întemeiat acest templu, un bodhisattva al înțelepciunii, a pus prima piatră fiind ras pe cap. Până a terminat templul, părul i-a crescut lung și s-a umplut de păduchi. Cică acești păduchi, părăsind părul, s-au transformat în maimuțe. Ceea ce-i formidabil.

Nu mai puțin formidabile sunt scările care duc până la stupa din vârful dealului. Fixați de ochii compasiunii, care ne urmăresc din vârful stupei, urcăm echivalentul a vreo douăzeci de etaje. Înălțimile mai joase de opt mii de metri nu se contabilizează în Nepal, dar și asta e suficient ca să ne taie respirația. De sus orașul se vede ca-n palmă. Un grup de ereți planează maiestuos deasupra urbei. Facem înconjurul templului în sensul acelor ceasornicului. Cerul e senin, aerul e tămâiat, steagurile budiste flutură în bătaia vântului. Nu-ți vine să pleci. Dar pleci.

În cele din urmă tot ce ne rămâne e o după-amiază la Kathmandu. E păcat că n-am avut timp ca să mergem până la Pashupatinath, unde cică-i frumos, dar poate că e mai bine să rămână ceva pentru data viitoare. Întotdeauna speri să existe o dată viitoare. Acuma na, suntem optimiști. Și flămânzi! Ne așezăm carevasăzică la terasa restaurantului K-Too din cartierul Thamel. Publicul e ales la sprânceană. Unul cu moleskine face niște schițe. Un grup zgomotos de tineri chinezi ocupă masa vecină. Băieți și fete de aur, pe bani gata, produsul de porțelan al politicii unui singur copil. Intră un tip blond cu țigara aprinsă, și-o reazemă de brichetă și dispare la veceu. Prietena mea intră în stare de alertă (și dacă explodează!), dar blondul revine exact la țanc.

După prânz ne plimbăm prin Thamel. Intrăm prin librării, cafenele, magazine de antichități. Prietena mea a învățat să coboare prețul la jumătate și e foarte entuziasmată de noua sa abilitate.

—Poate să-ți mai luăm un covor? Ce zici de o cuvertură din lână de iac? Cașmir?

Valizele vor plesni cu siguranță. Găsim că e mai potrivit să cumpărăm o geantă de mână. Până în seară o umplem și pe ea. Prietena mea și-a luat o ușiță de lemn încrustat. Eu mi-am luat o ferestruică. Sunt caracteristice pentru Bhaktapur unde ne s-a și pus pata pe ele, dar am ezitat să le cumpărăm crezând că se găsesc în toată țara.

Seara facem valizele. Și pentru asta e nevoie de iscusință.

—Stai puțin, dragă, și bețișoarele mele parfumate unde-s?

—Ești sigur că nu le-ai rătăcit printre lucrurile tale, dragule?

Ah. Țin minte că le-am avut în mână. Era în magazinul unde mi-am încercat norocul cu un ceainic de peruzea, dar când am sugerat jumătate din preț, vânzătorul m-a luat în râs. A zis că mi-l dă pe gratis dacă găsesc un preț mai bun ca la el. M-am îmbufnat și am renunțat la bețișoare.

Bine așa. Stăm la terasa hotelului Mi Casa iar de jos se aude muzică. E festivalul Tihar, în alte părți – Deepawali. Orașul e plin de lumini. În fiecare prag se pune câte o pukka, o compoziție din pudră colorată, petale de țigăncușe și lumânărele. Așa și-am ajuns la hotel, atenți să nu călcăm peste ofrande. Tragem o privire de la balcon și vedem că nu e vorba doar de cântece. Un grup de copii dansează în cerc și cântă cu uitare de sine:

—Ae Bhana Bhana Bhai ho. Deusi Re…

Coborâm iute cât n-au plecat copiii. Le strecurăm niște bancnote, căci ideea e aceiași ca și pe meleagurile noastre în ajunul Crăciunului când se umbă cu colindatul. Până și melodia pare cunoscută. Și focurile de artificii sunt cât se poate de adevărate. Atmosfera generală… Dacă ne lipsesc șampania, salata boef, mesajul de felicitare al Președintelui? Astea nu prea. Iată bețișoarle parfumate lipsesc. Și atât.

—…deusi re ye chito dinus aunty. Deusi re.

Dimineața, la aeroport, am grijă de geantă de mână și uit de rucsac. Trag o fugă înapoi și-l văd rezemat de poarta de securitate, negru de supărare. Hei, nu cumva ai vrut să rămâi în Nepal? Nu-ți face griji, amice, ne mai întoarcem noi. Data viitoare.

Tags: , , , , , , , ,

Comments are closed.