April 27, 2017 Off

Tata Motors și Kama Sutra

By in călătorii, india

—Și unde anume mergeți în India? ne-a întrebat un coleg de la birou înainte de plecare.

—Păi, să vedem… Delhi, Varanasi, Khajuraho, Agra…

—Aham… Khajuraho!

Khajuraho nu poate fi pronunțat fără un „aham” prin de semnificație. Și nu mai contează că după Agra planificăm să mergem la Jaipur și Jodhpur. Faima locului se datorează templelor decorate cu statui erotice și cât n-ai insista că te pasionează patrimoniul cultural al antichității indiene, tot nu vei scăpa de zâmbete complice. „Da-da. Patrimoniu cultural, sigur.” Deci asta e. Mergem la Khajuraho și șoferul nostru se numește Rambiritch Rao. Prietena mea își notează în agendă: Ram-bi-ritch Rao.

Ieșim din oraș fără să privim în urmă. Da. Varanasi. Asta e: splendid și oribil deopotrivă. Cel mai potrivit e să-l vezi din luntre fără să pui piciorul pe uscat. Deși Sonu și Ravi au fost băieți de treabă și e meritul lor că am avut ocazia să-i apreciem latura „splendidă” ștergând câte ceva din „oribil”. Într-un mod pervers, eu i-aș mai da o șansă, dar prietena mea – categoric nu. Peste două ore de mers cu mașina (călătorim într-un Tata Motors de culoare albă) peisajul urban se schimbă pe unul mai rustic și e numai bine să facem un scurt popas.

—Ram, zic eu.

Nicio reacție.

—Ramu…

Tot nimic. „Ajută-mă”, o rog pe prietena mea, care deja deschisese agenda.

—Ram-biritch-rao, încerc din nou.

—Da?

Între timp eu și uitasei ce vroiam să-l întreb. Ah, da… popasul. Rambiritch Rao operește mașina la o ceainărie pe marginea șoselei. Își întinde dezinvolt brațele, face câțiva pași sprinteni, își comandă un ceai. Ochii îi zâmbesc, în general e un personaj foarte amuzant, un optimist firesc, aș zice. Eu îmi iau un Sprite Masala, iar prietena mea își comandă o Fanta. Golesc sticla din câteva înghițituri lacome.

Trecem prin Allahabad fără să oprim. Un oraș prăfuit, lipsit de caracter. Ațipesc, dar nu pentru prea mult timp.

E o schimbare de nuanță în peisaj. Pământul e arid, arămiu la culoare. Unde și unde se vede câte un copac cu frunze uscate. Tot roșu, identic cu pământul. Dar la orizont se profilează niște munți nu prea înalți și peste puțină vreme ne apropiem de ei. Drumul e în mare parte accidentat, Rambiritch Rao face manevre ca să evite porțiunile de drum în curs de reabilitare. În tot cazul, urcăm pe un platou. Îmi aduc aminte ca prin ceață ceva despre Podișul Deccan, pe semne că despre el e vorba. Șoferul nostru oprește motorul și iese din mașină cu niște documente. Se întoarce imediat, dar pleacă din nou, preocupat. Plictisiți, examinăm inscripțiile de pe camioanele pestrițe, decorate cu multă ingeniozitate. Interesant oare ce înseamnă „use deeper at night”?

—Iar dincolo, zice „use dipper at night”, observă prietena, cu doi „p”.

—O fi vreo glumiță practicată între camionagii? Genul foloseșteți pamperși ca să nu blochezi circulația, încerc eu să înjgheb o teorie.

Aparent, motivul staționării a fost trecerea frontierei dintre Uttar Pradesh și Madhya Pradesh. Din câte se pare, în curând o să ajungem la Rewa. După Rewa urmează Satna. Iar după Satna – Panna. Și apoi – Khajuraho. Printre copacii roșietici, unde și unde se mai strecoară câte un palmier. Soarele e în chindii. Și oricât de mult n-am privi noi harta, Rewa pare să păstreze distanța…

Profit de următorul popas ca să-mi iau ceva de mâncare. E un local fără pretenții, dar veceul e relativ curat. Cel mai elementar lucru în India este să ceri orez și dal. Carnea e mai bine s-o eviți. Un puști de vreo 10 ani aduce gustarea. E tare nostim băiatul. O privește cu coada ochiului pe prietena mea și zâmbește jenat. „Cum te cheamă?” îl întreb în bengaleză din care atâta boabă știu. Dar bengaleza nu e hindi și băiatul nu pricepe. La drept vorbind nu prea mi-i foame. Prietenei mele, dacă nu îi este foame, nu mănâncă. Eu îndes mâncarea în mine. Ca un contabil pentru care e obligatoriu ca debitul să fie egal cu creditul. Îi fac semn băiatului și-i dau cincizeci de rupii pe care le acceptă fără să sufle o vorbă. Dar continuând să zâmbească jenat.

La Rewa, în loc să o luăm pe drumul de ocolire, traversăm orașul pe toată lungimea lui. Asta ne răpește din timp, iar la ieșire din oraș cât pe ce să greșim direcția. Prietena mea, care-i mai pricepută la navigație, tocmai ațipise, iar eu și cu Rambiritch Rao eram ca și făcuți pentru a încâlci ițele. Drumul dintre Rewa și Satna a durat o veșnicie. Plus că era și accidentat peste măsură. Dar cum altfel să înțelegi dimensiunea Indiei dacă nu scrutând orizontul și numărându-i gropile. Asta am vrut, asta am obținut. Tocmai treceam pe lângă un templu hinduist când prietena mea deschise ochii.

—O menajerie aici? se miră ea. Intrarea în templu era decorată cu statui de tigri și elefanți.

—Tu cred că tare-ai obosit, dragă, chicotesc eu. —E India. Templu.

Șoferul nostru mesteca ceva cu nesaț.

—Rambiritch Rao, tu rugumi pan? întrebă prietena.

Mulți șoferi din peninsulă rugumă betel pentru efectele lui energizante. Dar de fapt e un drog. Rambiritch Rao încetinește motorul, deschide ușa și scuipă pe jos.

—Pan-na, zice șoferul arătând în drumul din față.

—Aa… Nu de Panna ziceam, întrebam dacă rugumi betel?

Șoferul deschide iar ușa și scuipă ultimele resturi de betel.

—Da fiindcă tot ai menționat, cât a mai rămas până la Panna?

—Pan? Șoferul nostru e încurcat de-a binelea. Pan sau Panna?

—Panna.

—Patru patru zero, răspunde el, bucuros nevoie mare că ne-a păcălit.

Gluma-i bună dar după ce trecem cu succes de Panna, vreme de un ceas rătăcim printr-un defileu și deja-i întuneric beznă. Unde și unde farurile luminează câte un semn pe care scrie: „Atenție! Pericol de animale sălbatice” Și fiind noi în India nu e vorba de lupi, ci de tigri. Iar defileul pare să nu aibă capăt.

Ajungem la Khajuraho cu mânile încleștate în bancheta din față. Ca și toți șoferii din India, Rambiritch Rao ne îndeamnă să sunăm la hotel. Nici nu vrem să auzim de așa ceva. Îi spunem șoferului că hotelul nostru se cheamă Ramayana și-i dăm adresa.

—Ramada? precizează șoferul.

—Nu Ramada, ci Ramayana, îi spunem.

Rambiritch Rao operește lângă un pierde-vară și-i cere indicații:

—Ramaya Hotel?

—Ramada?

—Nu Ramada, Ramada – nu! strigăm amândoi într-o după ce coborâm geamul mașinii. Ramaya-NA!

Șoferul repetă și el:

—Ramaya-NA!

—Nu, n-am auzit.

Prietena mea deschide aplicația din iPhone și-i dă indicații precise șoferului. Acum stânga, acum pe giratoriu, acum la dreapta. În cele din urmă, tot ea localizează hotelul și bucuroși nevoie mare parcăm în curte.

Rambiritch Rao dă să-și ia rămas bun de la noi dar cum să lăsăm omul să facă cale-ntoarsă la o oră atât de târzie? Cum n-ai da, am fost camarazi la drum și nu se poate să-l lăsăm să-și riște viața.

—Uite cum facem, îți plătim noi odaia peste noapte și dimineața te pornești la drum.

Șoferul e mișcat de la atâta bunăvoință dar nu vrea în ruptul capului să ne oblige și promite că o să conducă cu grijă.

—Nici vorbă, îi spunem și-i facem semn băiatului de recepție. Noi plătim dar voi vă asigurați că el rămâne.

Angajații hotelului sunt fericiți să ajute, mai ales că în felul ăsta mai câștigă și un ban.

Ne cazăm, dar nu desfacem backpackurile. Prietena mea e lihnită de foame, nu a mâncat toată ziua. Eu ca și cum aș fi sătul. Dar îmi comand, totuși, o salată de roșii din moment ce bucătăria lucrează doar pentru noi. Peste jumătate de oră, timp în care reușesc să beau o halbă de bere, vine și salata. Dar nu-s decât niște roșii feliate. „Asta-i salata?” întreb eu, sincer nedumerit.

—…de roșii, mă completează bucătarul.

Ei, asta e. Poate nu e chiar salată, dar cert e că-i de roșii. Prietena mea și-a comandat un Club Sandviș și niște cartofi pai. Am furat jumătate.

Ca s-o terminăm cu logistica, l-am rugat pe băiatul de la recepție să ne găsească o mașină spre Agra pentru ziua următoare. Peste jumătate de oră vine cu răspunsul:

—Douășpe mii, zice el.

—Fii serios, face prietena mea. De la Varanasi până aici am ajuns cu nouă mii. Opt mii e ultima ofertă.

Se întoarce peste zece minute:

—Nouă mii cinci sute.

—Nouă mii.

—Nouă mii cincizeci.

—Nouă mii și ne duce strict până la hotel.

În zori am mers la templul cu statui erotice. L-am găsit cu ușurință mergând pe jos căci Khajuraho e o localitate minusculă, practic un sat. Complexul, care datează din secolele X-XII, e format din vreo șapte temple și o grădină nemaipomenit de frumoasă. La acea oră matinală eram doar noi și încă o duzină de vizitatori. Câteva femei cucernice, înfășurate în sari multicolore vărsau apă pe jos înainte de a intra să se roage. Nici un gest de-al lor nu sugera acel „aham” complice care ne-a urmărit în timp ce făceam planurile de călătorie. După felul în care se rugau, atmosfera părea mai degrabă castă decât încărcată de sexualitate. Greu de presupus ce era în mintea zidarilor din antichitate. Abundența figurilor cuprinse de o frenezie erotică părea să sugereze un cult al fertilității. Ceea ce nu-i fecund, e sterp, deci nu-i de bine. Adio roadă! Și totuși nu exclud că „procesul de creație” era nelipsit de tot felul de comentarii frivole: „Pe ăsta unde-l pun – deasupra sau dedesupt?” sau „Dar ce-ar fi să o țină trei?” Bazaconii. În tot cazul nimic impur și, dacă tot e vorba de poziții erotice, noi n-am numărat decât trei. Ca și în viață, totul s-a dovedit a fi reductibil.

Când am revenit la hotel, l-am găsit pe Rambiritch Rao la micul dejun. Radia de fericire și nu părea deloc grăbit. Tipic pentru el, se întindea și își pleoscăia burta. Alături de Tata Motors de culoare albă, radia un Maruti Suzuki nou nouț, alb și el. Noi treceam în custodia celuilalt șofer, care se numea pur și simplu Ramu și care urma să ne ducă la Agra.

Șederea noastră la Khajuraho a fost criminal de scurtă dar cu siguranță plăcută. Se recomandă oficial cuplurilor tinere care habar n-au cu ce să se ocupe în luna de miere.

Tags: , , ,

Comments are closed.