April 22, 2017 Off

Swatantra Expres

By in călătorii, india

În seara celei de-a doua zile a călătoriei, ne prezentăm la gara de tren, nădăjduind să luăm expresul de la ora 20:35 spre Varanasi. Intuiția ne călăuzește spre ghișeile de bilete, chit că ale noastre sunt cumpărate din timp, bine-mersi. În jurul nostru se strânge un roi de „sfetnici”. Îi ignorăm cu stoicism. În cele din urmă, casierița ne informează că Swatantra Expres întârzie cu trei ore. Ne confirmă locurile din vagonul de clasa 1 A/C în compartimentul C. Sens să stăm în acest viespar de sfetnici nu prea este, așa că alegem un tuc-tuc și mergem să căutăm un local decent în Connaught Place.

Să umbli brambura cu backpackul în spate nu e mare plăcere și ne-a părut rău că nu-l mai aveam la îndemână pe Rahman, șoferul nostru din cursul zile. La zece fix, dânsul s-a prezentat, radios și transpirat, în fața hotelului Treebo Natraj Yes Please. A dat drumul la aer condiționat (fără suprapreț), a pornit radioul (melodii bollywoodiene) și, iute ca săgeata, ne-a adus la Fortul Roșu. L-am lăsat în parcare, cu tot cu backpackurile noastre și am mers pe jos de-a lungul zidurilor roșii ale fortăreței. Fiind primul obiectiv turistic de pe traseul nostru, ne-am predat fără luptă, fascinați de eleganța formelor arhitecturale din perioada Marilor Moguli.

—Mogulii ăștea au ceva cu Mongolia? se interesă prietena mea.

Mai mult sau mai puțin. De fapt, ei sunt descendenții lui Tamerlan, care a construit un imperiu, a cărei capitală era Samarkand, în Uzbekistanul de astăzi. Tamerlan și-a inventat o lengendă potrivit căreia era înrudit cu Genghiz Han, ce-i drept doar în virtutea căsătoriei sale cu o nepoată a marelui han. Dar să-l lăsăm la parte pe Tamerlan. Un nepot al acestuia, prințul Babur, a cucerit teritorii vaste în India și a întemeiat o nouă dinastie în 1526. Până la mijlocul secolului XIX India a aparținut mogulilor. Babur, Akbar, Jahangir, Șah Jahan, Aurangzeb – numele lor o să figureze des pe traseul nostru.

Influența meșterilor din Samarkand și Buhara se vede de la o poștă. Aceleași forme, doar că mai pe cărămiziu. Și totuși, privindu-i zidurile masive, este greu de imaginat că Fortul Roșu a fost vreodată teren de bătaie. Elefanți de paradă – da. Tunuri – da. Haremuri și trândăveală – da. Fortul Roșu e un simbol al puterii într-o măsură mai mare decât un instrument al puterii. În mod simbolic, britanicii l-au „judecat” aici pe ultimul împărat mogul, înainte de a-l exila în Birmania. Și tot simbolic, aici s-a înălțat pentru prima dată tricolorul Indiei independente.

Ideea noastră era să luăm prânzul în Chandni Chowk, dar am renunțat din cauza îmbulzelii de acolo. Pentru Rahman zona era impenetrabilă, să mergi pe jos – prea cald. Am schimbat planul și am decis să mergem în Hauz Khas, un cartier hipsteresc din sudul orașului, unde cică-i plin de cafenele, restaurante, galerii de artă și magazine. Greu de imaginat dar… Pe la mijlocul drumului, Rahman își încearcă norocul:

—Poate facem un popas la Padma Bazar?

—Fii atent, Rahman. Mergem unde zicem noi că mergem. Mai întâi la Hauz Khas. Apoi, dacă avem timp, la Qutb Minar. Apoi, la ora șase ne pornim spre gara de tren. După care ești liber și poți merge la Padma Bazar. În India trebuie să știi exact ce dorești.

Hauz Khas e un loc minunat. Dacă am fi știut ne-am fi cazat aici și am fi făcut mai bine. Nu e mare avantaj să stai în Paharganj, aproape de gara feroviară. Oricum ai nevoie de un mijloc de transport ca să ajungi până acolo, chiar dacă e la o câțiva metri distranță. Aici în schimb ai prânz, cafeluță și magazine de antichități. Tot aici ai un lac, un parc și niște ruine, la umbra cărora e o plăcere să zăbovești. Însă avem suficient timp și pentru Qutb Minar, un minaret dintr-o epocă anterioară mogulilor, adevărata coloană a infinitului. Mă rog, are înălțimea de 73 metri.

Acoperind și acest obiectiv, ajungem la concluzia că sejurul nostru la Delhi a fost cât se poate de rezultativ, iar imaginea pe care o avem despre capitala indiană – completă. Un oraș prin care are rost să treci, dar nu prea are rost să te reții. Mergem la gară, Rahman!

—Și cu Padma Bazar cum rămâne?..

Indienii, când sunt puși pe șotii, fac apel la cele mai rușinoase mijloace. „Mi-i foame”, zice Rahman și cum să refuzi omul când e vorba de prima treaptă a piramidei lui Maslow? În felul ăsta te prind în plasă, pe muchia dintre absurd și moral. Un litru de lapte pentru bunica care-i țintuită la pat. O coajă de pâine pentru șapte guri hămesite. De obicei, asta e doar momeala. Restul se măsoară în bani.

—Nu-ți fă de cap, Rahman. Într-un sfert de oră ești liber să faci ce vrei.

Într-un ceas târziu, din nou la gară. Stăm pe scările de lângă peronul cu numărul 11 și așteptăm Expresul spre Varanasi. Pe peron stau întinse pe jos câteva familii de călători. Două indience în șalvari sforăie duse, cuprinzându-și traistele. Oricum e cald. Un copilandru gol la funduț își croiește drum printre ele. O mămică îl trage înapoi și-i bagă o bomboană în gură. Capul familiei tronează desculț peste paisprezece piese de bagaj.

La sosirea trenului începe un proces de fierbere pe al cărui rost îl intuim ceva mai târziu. Mai întâi de toate se formează o coadă lungă de oameni care se țin umăr de umăr. Trenul frânează, iar vagoanele de dormit încep să fie luate cu asalt. Gloata forțează ușile, geamurile, orice numai ca să obțină un loc de șezut. Noi observăm asediul din fugă, căci clasa 1 A/C se află la celălalt capăt al trenului. Navigăm printre pasageri, valize, bidoane, cu backpackurile săltând soldățește în spate. Ceva îmi atinge dureros umărul, dar nu avem timp de pierdut. Sau poate că avem timp suficient, dar în agitația asta nu poți sta să analizezi. În cele din urmă intrăm într-un vagon care pare să fie al nostru. Găsim compartimentul C, ocupăm cușetele de jos. Intră o bunică și se așează neceremonios alături de prietena mea. Un studențel se așează alături de mine. Trenul se urnește din loc.

Anticipăm rugămintea de a face schimb de locuri, dar nu, bătrâna urcă sprintenă la etajul doi, fără să ne zică ceva. Problema e moșneagul care, negăsind loc alături, e nevoit să se mulțumească cu cușeta din compartimentul vecin. Se produce un schimb de replici în hindi, noi habar nu avem despre ce e vorba. Peste câteva minute intră conductorul și ne cere mânios biletele.

Watt eez yo birf, întreabă conductorul într-o engleză oribilă, uitându-se pe bilet.

—17 noiembrie… dau eu să zic.

Zis eez not yo birf. Watt eez yo birf?

Prietena mea pricepe, în cele din urmă pricep și eu. Nu e vobra de birth (naștere), ci berth (cușetă). Îi zic că pe rezervare nu e indicat, dar ne-au fost confirmate cușetele de jos. Conductorul se domolește:

—Yess… lower birf, but rron wagon. Cum, I show yo birf.

Fâstâciți, îl urmăm pe conductor, din nou cu backpackurile în spate și un pic alarmați. Un truc nou? Dar nu, totul e pentru binele nostru, compartimentul spre care ne conduce e mai spațios și, într-adevăr, ne face semn spre cușetele de jos. Are chiar și ușă glisantă care se închide. Pe cușete stau două rânduri de albituri în pachete sigilate.

—Zis eez yo birf. Fast class.

În sfârșit. Legăm backpackurile de cușete, așternem albiturile, ne culcăm. Peste jumătate de oră:

—Aaaaa, țipă prietena arătând cu degetul în spațiul de sub cușeta mea. Un șoricel!

—Și ce vrei să fac, să găsesc o pisică? răspund îmbufnat și mă întorc pe cealaltă parte.

Adorm negreșit, iar pe la două noaptea îmi dau seama că e rece de-a binelea. Scot salteaua de sub mine și îmi învelesc prietena. Pot dormi la fel de bine și pe cearșaf. Adorm iarăși și nu mă mai trezesc până dimineața. Prietena mea deja făcu ochii pari:

—Știi, mă tot gândeam unde s-o fi ascuns șoricelul, iar dimineața l-am văzut din nou. S-a oprit pe mijlocul compartimentului și m-a privit fix în ochi. Tremura de frică. Și chiar era drăguț.

—Vezi, India deja își face efectul, am zis eu zâmbind mulțumit.

Era în jur de ora zece. Peste o oră am ajuns la Varanasi.

Tags: , , , ,

Comments are closed.