September 22, 2007 1

D.C.D.C.?

By in sua

De ce oraşul care nu mi-a plăcut niciodată mă face trist să-l părăsesc. Bănuiesc că îl tratam totdeauna ca o capitală a unui imperiu, un Babel, o Moscovă cenuşie şi lipsită de suflet. Acum ştiu că fac o nedreptate şi pentru capitala rusească, dar asta e… e o chestie personală. E o chestie pe care poate că şi irlandezii o simt când se gândesc despre Londra – oraşul în care pot să realizeze ceea ce nu poate fi realizat în Dublin. O pizmă infantilă dar, în fond, foarte sănătoasă. Te face să vrei ca oraşul tău să fie la fel de bun. Rectific: nu la fel de bun – mai bun. Mai bun fiindcă e al tău şi-l vrei aşa cum doar irlandezul (sau moldovanul) poate să-l vrea.

Mai e şi arşiţa. O plăcere meschină te provoacă să crezi că o fi el capitala unui imperiu, dar e sufocant şi deranjant, în fine – un sacrificiu să trăieşti în el.

Dar până la urmă lucrurile stau exact invers. Washingtonul e OK. E un oraş de care am să-mi amintesc cu plăcere fiindcă aici îmi revăd prietenii mai vechi, îmi fac legături noi, explorez locuri care, chiar cu puţinul de istorie de care se pot făli americanii, sunt înnegrite de vremuri, respectate… venerate?

Partea asta mă nedumereşte: capitoliul, memorialele lui Lincoln, Jefferson, obeliscul – îmi dau fiori. Sunt o farsă, o neînţelegere prefăcută, o antichitate ratată şi un wishful thinking cum ar zice EI. Seamănă prea mult cu mauzoleul lui Lenin din Moscova şi cu cel al lui Ataturk din Ankara. Dar de la ceva trebuie să începi! Nu am făcut şi noi aceleaşi lucruri la timpul nostru? Roma-nia, statuile lupoaicelor în capitală basarabeană – nu sunt o pretenţie de latinitate ficţională? Dar noi, europenii, ştim mai mult decât atât: ştim înţelepciunea şmecheră a unui continent bătrân care s-a învăţat să treacă cu vederea Notre-Dame-ul, Coliseul şi Acropolisul la fel cum un sexagenar tratează cu indiferenţă şi oarecare curiozitate versurile din adolescenţă. Noi cunoaştem timpul.

Monumentalismul american îl rivalizează pe cel sovietic

Fereastra e deschisă şi în cameră întră mirosul îmbibat uşor de umezeală al Washingtonului. Oraşul mi-a dezvăluit o altă latură a sa: liniştea rustică a stradelelor pitite lângă canal, seriozitatea intelectualistă a Georgetownului, frenezia multi-etnică a barurilor din Adams Morgan, ameţeală orientală din cartierul chinezesc şi tot aşa mai departe – pe străzi, pe bulevarde, în muzee, pe lângă muzee…

Americanii? Nu ştiu cine-s americanii. Mi-i imaginez prin birouri, în clădiri guvernamentale, aplecaţi asupra rapoartelor din Irak, rezolvând viitorul umanităţii. Meserie obişnuită pentru funcţionarii planetei. În acelaşi timp oraşul e lăsat la cheremul mexicanilor, etiopienilor, thailandezilor, ghanezilor… moldovenilor? Casieriţe vorbind spaniola, taximetrişti – în amhara, semne rutiere – în chineză (în Chinatown cel puţin) şi tot aşa mai departe – capitala unui imperiu populată de naţiunile convertite.

Alfabetul e o chestie vitală într-un oraş împărţit în careuri şi spintecat de diagonale. H19-M21. Se aude ca o mişcare dintr-o partidă uriaşă de şah, dar de fapt e distanţa dintre două intersecţii. Un Arhimede s-ar fi bucurat ca un copil la vederea unor străzi paralele care nu se intersectează niciodată şi se întind pe kilometri buni. Bulevardul Pennsylvania este în fond o ipotenuză imensă care pare să fie trasată cu singurul scop de a demonstra teorema lui Pitagora.

Noi cunoaştem timpul. Ei cunosc spaţiul. Timpul este irelevant pentru cetăţenii Epocii de Aur. Dar aviditatea de spaţiu este cu atât mai evidentă: apartamente – mari; maşini – mari; străzi – late; distanţe – mari; Big Mac – big. În America de mult nu mai există cola mică – cea mai mică cola e cea medie. Numai espresso rămâne solitar – single espresso – dacă ai crezut că vine de la faptul că este o singură porţie de cafea mai gândeşte-te odată: espresso este singurul lucru mic în oraşul băuturilor medii şi mari.

Un muzicant pe acoperiș... amurgurile sunt bestiale

Noi cunoaştem timpul, ei cunosc spaţiul. Dar timpul este undeva acolo, dincolo de cortină. Ori îl cunoşti ori ba, timpul îşi face meseria şi continentul fără istorie îmbătrâneşte şi el încetul cu încetul. Contrar aşteptărilor timpul se dilată în ambele direcţii – americanii ”cumpără” istorie de la indigenii continentului şi şi-o ”lărgesc” pe cea proprie. Ar fi un lux imens să cunoaştem meniul lui Nero sau ziua de naştere a lui Burebista, dar uite că istoria mai recentă are meritul de a înregistra totul. S-a dat o bătălie la Baltimore în 1812 şi, respectiv, americanii îşi permit să cunoască (au posibilitatea) fiecare chiţibuş din ziua bătăliei. Barul în care s-a otrăvit (de unde i s-a tras moartea) Edgar Allan Poe este bine-mersi, funcţionează!

Dar şi la polul opus al timpului – viitorul – lucrurile nu stau pe loc. Zgârie-norii, care pentru mine întotdeauna au stat alături de Star Wars şi Herbert Wells, sunt o năsocire a secolului trecut. Deja!

Noi cunoaştem timpul. Ei sunt pe cale să-l cunoască. Tocmai pentru aceasta este formidabil să te afli aici, să-l adulmeci odată cu aerul umed dar deja destul de răcoros al nopţii şi să-l observi de la o terasă ghaneză servind o bere kenyană, ascultând un reggae jamaican întrerupt de rafale de salsa de la barul vecin.

Tags: , , ,

One Response to “D.C.D.C.?”

  1. […] E clar ce se ascunde – lipsa experienței morții. America e o cultură tânără, după cum am observat și yo cândva. […]