December 7, 2003 Off

Un arbore îşi plimbă crengile prin vise

By in spania

Am ieşit din casă când afară era întuneric. Aveam cea mai plăcută senzaţie când coboram strada pustie spre staţia de metro: călătoria a început! Peste câteva minute la staţia Nuevos Ministerios stăteam şi aşteptam trenul. Îl aşteptam gândindu-mă cât de norocos sunt să mă aflu pentru atâta timp în Spania – ţara visurilor mele!

Bucuros să mă rup din îmbrăţişarea strânsă a Madridului, şedeam în vagonul aproape pustiu şi citeam impresiile de călătorie în Toledo a unei evreice – Dina Rubina, a cărei origini se regăseau cu careva cinci secole mai devreme în acest oraş. Se trăgea din sefarzi, evrei izgoniţi din Spania de regii catolici în anul când Columb pleca în căutarea pământului care urma să se numească America. Din când în când ridicam capul pentru a privi în geam jocul sălbatic al culorilor pe cerul dimineţii.

Culorile nu se amestecau între ele, ci contrastau violent de parcă erau angajate într-o luptă crâncenă. Violetul plumburiu al norilor ceda vizibil albastrului înzorzonat cu o spumă albă de nouraşi mai mici. Soarele se lăsa ghicit numai după aurul moale care se revărsa peste linia orizontului. Aceste culori păreau să ţâşnească din vederea oraşului Toledo pictată de El Greco în o mie şase sute plus, şi se potriveau nemaipomenit de bine ţintei mele – Toledo!
Nu puteam să nu observ cât de diferit era pentru mine peisajul ce se aşternea afară. Obişnuit cu podgorii, pădurici de mesteacăn, păduri de stejar, arţar şi platan, pe care le găseşti unde şi unde pe bătrânul continent european, priveam captivat verdele măsliniu (erau într-adevăr arbuşti de măslin împrăştiaţi pe dealuri ici şi colo) şi gama completă de arămiu intens, toate luminate de acelaşi aur transparent.

Aţipisem când conductorul a anunţat că cei care urmau la Toledo trebuie să coboare şi să ia autobuzul din staţie. M-am trezit buimac, dar am înţeles repede că nu am decât să-i urmez pe ceilalţi pasageri. În scurt timp autobuzul mă aduse la marginea oraşului, unde am coborât, de data aceasta la staţia cuvenită. Oraşul se ascundea după coline şi m-am pornit intuitiv după o ceată minusculă de turişti.

Toledo Skyline Panorama, Spain - Dec 2006.jpg

Toledo

 Am traversat râul Tajo pe podul Alcántara şi am văzut imediat Alcazarul semeţ căţărat pe vârful unei coline. Zidurile maure, care înconjurau oraşul celor trei culturi suprapuse într-un curios palimpsest, au scos la iveală nişte scări care rătăceau undeva pe sus. Păreau să nu se mai termine când în sfârşit am ajuns pe teren plan care deschidea privirii clădirea Alcazarului pe dreapta şi cea a conventului Santa Cruz pe stânga. Am mers spre mănăstire. Un perete neted de piatră albă accentua poarta bogată în elemente baroce. Era zece şi o funcţionară a muzeului îşi fuma pe îndelete ţigara vorbind la telefon mobil. Nu era maică. Am aşteptat să intre pentru a fixa pe pelicula foto cadrul perfect.
Am ieşit pe piaţa Zocodover, care de la mauri încoace a păstrat nu doar denumirea dar şi statutul de „agora” oficială a oraşului. Evident la această oră matinală lipseau atât tribunii poporului, cât şi cetele de turişti. Am rătăcit puţin prin stradelele înguste ale oraşului medieval spre Alcazar pentru a-mi confirma că e închis la reconstrucţie şi rămâne pe altă dată (am citit undeva că urmează să se deschide în mai). Asta nu m-a descurajat, căci oraşul în sine era o bijuterie şi mai erau o grămadă de lucruri de văzut. Am luat-o şerpuind prin ulicioare înguste până am zărit turnul catedralei încercând să ghicesc drumul (lucru care nu-i atât de simplu, căci ingineria arabă probabil că nu dădea o ceapă degerată pe simplitatea liniei drepte, iar streşinile caselor ascundeau fâşia şi aşa îngustă de cer) până am ajuns la catedrală. Urma să se deschidă la două, însă nişte turişti mai puţini timizi, printre care şi eu, s-au alăturat evlavioşilor catolici care intrau să asculte mesa de duminică. Un vitraliu frumos, o criptă care ascundea osemintele regale, nişte preoţi care discutau ceva de „biznesul” lor, nişte becuşoare care duceau mesajul domnului pe cale mai progresistă decât sărmanele lumânări şi… un uriaş desculţ îmbrăcat în tunică roşie cu un îngeraş pe umăr. Nu vă alarmaţi, nu era în carne şi oase, era doar o fresca imensă de pe unul din pereţii catedralei. Personajul mi-a stârnit curiozitatea şi pândeam momentul să acostez unul din preoţi pentru ai cere lămurire asupra subiectului, dar toţi erau atât de absorbiţi de discuţia mondenă încât am lăsat-o baltă. Am ieşit în piaţa din faţa catedralei, care era pur şi simplu superbă şi, în biroul de informaţii pentru turişti, am cerut imediat o hartă a oraşului. Tipa de la ghişeu m-a întrebat de unde-s şi a înregistrat Moldova într-un jurnal de-al ei. Am ieşit în piaţă şi am deschis harta. Aha! Lucrurile încep să se contureze. Aici avem casa lui El Greco, aici sinagogile, aici mănăstirea San Juan de los Reyes, aici poarta Bisagra
Am luat-o pe lângă Taller del Moro care urma să mă scoată direct la câteva din obiectivele propuse. Într-o piaţă mică cu obiecte frumoase de artizanat am văzut o săgeată spre Casa El Greco pe care am urmat-o neapărat. Am găsit-o pe antica stradă Samuel Levi, chiar în inima cartierului evreiesc (pe timpul lui El Greco de la evrei în Spania nu rămaseră decât denumirile şi amintirile).

Îmi place acest gen de muzee. Au un fler mai domestic faţă de galeriile înarmate până-n tavan cu celebrităţi, care te doboară înainte de a le descifra cel puţin unele dintre sensuri. Am păşit înăuntru. Intrarea era liberă. M-am ridicat la etaj unde am găsit expuse o serie de lucrări a grecului Domenikos Theotocopoulos. Figurile sfinţilor cu gesturile estetizante ale mâinilor aveau un aer de vis, în timp ce cele câteva portrete ale cercului de intelectuali toledani cu care se întreţinea pictorul izbea cu un realism clasic, aproape modern. Am privit îndelung sfinţii. Evanghelistul Matei citea dintr-o carte. Degetele lungi de pianist o ţineau ca pe o comoară. Părea captivat. Avea o privire blândă şi liniştitoare. Mi-a părut simpatic. Alt evanghelist, Ioan avea tenul vineţiu al feţii; cu cupa de otravă de unde ţâşneau demonii apocalipsei într-o mână, semăna mai mult cu un Vişnu hindus. Gestul întrebător al celeilalte mâini părea să prevină o primejdie. Sfântul Toma, cu aer de marketolog, părea să lămurească pe cale ştiinţifică avantajele catolicismului. Sfântul Bartolomeu, cu drăcuşorul în mânecă te scruta cu privirea neîndurătoare. I-am privit pe fiecare unul câte unul şi le-am cunoscut obiceiurile doar prin intermediul geniului exotic al grecului. Ce talent!
Biblioteca pictorului m-a nedumerit: biografia unui cardinal, un „abecedar” catolic, codexul unui ordin religios – păreau mai degrabă colecţia unui carierist obsedat decât a unui pictor. Poate e o greşeală sau poate că a avut parte şi de zile grele.

Am ieşit satisfăcut de cele văzute şi am continuat cu Sinagoga del Tránsito, care găzduia muzeul sefard. Era foarte frumoasă, în special pe dinăuntru. Altfel decât bisericile creştine. În mod cert, purta amprenta unui cult oriental. Ornamentele abundente de detalii, arcurile elegante ale ferestrelor amplasate sus de tot, sub pod (evreii nu au cupolă!), melodia tânguitoare, balcanică şi catolică laolaltă, cu o strălucită scânteie levantină, – creau senzaţia de prezenţă a Ceva sau Cineva cu care se poate comunica doar prin rugăciune. Avea un etaj superior de pe care se putea admira mai îndeaproape podul şi vitraliile ornate cu măiestrie. Conţinea şi o colecţie de lucruri ce aparţineau tradiţiei evreieşti: costume de nuntă, podoabe femeieşti, obiecte de cult. Mi-a părut rău că-i cunoaştem atât de puţin pe evrei şi, ca să vezi, ei s-au aflat tot timpul pe lângă noi. Se zice că sunt şi elitişti faţă de celelalte popoare ceia ce nu-i departe de adevăr, dar, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem în asta o consecinţă a istoriei lor dure. Ei au vorbit tot timpul, dar nu i-a ascultat nimeni. Au fost invidiaţi, marginalizaţi, jefuiţi, izgoniţi, omorâţi… În Spania au rămas doar cei care au ales ruşinoasa convertire surghiunului. Spaniolii i-au poreclit „marroniţi”, adică porci. Ei însuşi s-au numit anusim – cei violaţi…

Următoarea pe listă era Sinagoga Sfintei Maria cea Albă („sfântă” ea a devenit mai târziu, evident!) Era prea multă tăcere pentru mine în spaţiul dintre cele două sinagogi aşa că am privit-o doar pe dinafară. La fel şi mănăstirea Juan de los Reyes, vecină. De un gotic exemplar, ea sfida provocator cartierul cotropit.

Am coborât pe strada Regilor Catolici spre Puerta del Cambron. O poartă în stil mudejar, catolică ca conţinut, maură ca formă. „Mudejar” era stilul dominant în Spania din perioada Reconquistei. Arvonaşii erau creştini, meşteşugarii mauri. Din această combinaţie nefirească a ieşit un stil de o originalitate genială, care dă o notă de autenticitate Barcelonei şi Granadei, Sevilliei şi Cartagenei. Poarta Bisagra era mai veche şi, prin urmare, un exponent mai „pur” al arhitecturii maure. Tot ce era catolic în ea, era bustul lui Alfonso al VI-a şi blazonul familiei regale cocoţat pe zidul masiv al porţii.

Am lăsat în urmă zidurile oraşului pentru a mă lansa din nou în labirintul ulicioarelor înguste. Întâmplător am dat de Mezquita Cristo de la Luz (moscheea Cristos al Luminii) care găzduia muzeul artei vizigote. M-am iţit înăuntru, dar mi s-a părut relativ sărac pentru a-i plăti intrarea. Stradelele întortocheate ascundeau obiectivul meu pentru ora unu – prânzul! Aruncam priviri fugare restaurantelor împrăştiate pe la colţurile străzilor, dar eram tentat să iau masă pe piaţa Zocodover, la terasă, observând liniştit viaţa oraşului curgând pe alături. Eram pe-aproape.

În sfârşit m-am aşezat comod la măsuţa de afară de lângă stâlpul cu gaz care împrăştia căldură celor însetaţi de seninul cerului. A durat până mi-a luat comanda dar berea a sosit la timp. Paella arroz negro con mariscos urma să completeze impresia unică în felul său, produsă de acest oraş-fantomă. Odată adusă comanda, m-am simţit nevoit să las de o parte oraşul şi să mă ocup de orezul, care s-a dovedit a fi într-adevăr negru, ceia ce-mi crea griji pentru destinul apropiat al dinţilor şi buzelor care se deveneau rapid de aceiaşi culoare. Dar pâinea şi berea îşi făceau bine treaba şi gura rămânea curată şi satisfăcută. Asta – da! Nu extraordinar pentru cei 11.75 euro, dar justificat de vederea pe care o oferea şi pe lângă toate celea tipic pentru Spania.

Prânzul m-a lenevit. Am stat pe o băncuţă pe piaţa din faţa Catedralei şi am citit două povestiri de Murakami (mi le scosesem mai înainte la imprimantă dar nu avusem timp să le citesc). Am văzut că se face patru şi m-am aventurat în căutarea unei căni pentru colecţie. Adevărul e că întrasem prin mai multe magazinaşe toledane de suveniruri (religia lor e oţelul de Toledo – armuri, cuţite, spade, săbii la fiecare pas), dar niciunul nu mea oferit cana perfectă. Oraşul era prea deosebit pentru a aduce din el o căniţă de două parale fără, barem, o inscripţie cu Toledo pe ea. Mai pitoreşti erau ulcioraşele şi cutiuţele pentru zahăr, dar astea nu se pretau colecţiei. În cele din urmă am găsit una bună. E de un verde de smarald, stil artizanal şi cu inscripţie! Era făr-un sfert cinci. Mă aflam din nou în Zocodover de unde se putea uşor merge la gară, dar încă nu duceam lipsă de timp. Am întrat într-un pub irlandez, care se chema „Orients” şi am comandat un „Murphy’s”. Am o slăbiciune pentru băutura asta roşcată – are densitatea Guinness-ului dar e ceva mai acidă şi are mai puţină tărie. Am savurat până la ultima înghiţitură întâlnirea cu Toledo.

Aşteptam în gară trenul sau autobusul ce-o fi el, când în depărtare apăruse un curcubeu. Strălucea acolo, deasupra colinelor cu toate culorile sale. Cât de frumos pentru un sfârşit de zi petrecută în Toledo! Parcă se schimbase ceva în mine – se pare că, conform bibliei curcubeul este legământul lui dumnezeu cu evreii? Pământul făgăduit? Am închis ochii, şi mi-am imaginat cum o părticică din mine – unul care este totuna cu mine a rămas rătăcit în ulicioarele oraşului. Dacă m-aş fi întors înapoi poate l-aş întâlni, dar poate e mai bine ca lucrurile să rămână aşa cum sânt. Eu aici, el – acolo. Când am deschis ochii curcubeul nu mai era…

Până la urmă, cu ce-am rămas? Cum e Toledo pentru mine? Mi-i greu să-l pricep. Mi-a plăcut cum mi-a plăcut Florenţa sau Veneţia. Este absolut autentic ca şi celelalte două! Dar îmi scapă definiţia. Mă surprind gândindu-l separat drept un oraş arab (e ceva în amplasarea absolut haotică a caselor); un oraş evreiesc (şi cred „pe bune” că spiritul lui s-a cultivat în laboratoarele cabaliştilor, alchimiştilor şi misticilor evrei); şi un oraş catolic (săgeata înaltă a turnului Catedralei domină confidentă celelalte culturi. Aceste „oraşe în oraş” se împleticesc ca o bună poveste, se suprapun unul peste altul şi îşi ignoră graniţele impuse, dar nu formează până la urmă un tot întreg. Dar poate ăsta şi este farmecul lui Toledo? Oraşul cu trei avataruri, care te priveşte cu faţa care ţi-i cel mai apropiată… Expresia sefardă a atins, fără doar şi poate, o latură nebănuită a sufletului meu, m-a lăsat să-i văd faţa pentru a o dori şi mai tare. Categoric, domină un suflet iudaic asupra cetăţii. Un arbore sefirotic îşi are rădăcinile aici; arborele îşi plimbă liniştit crengile prin visele oamenilor ceia ce-i totuna cu o rugăciune şi o bucată de rai.

Madrid, 7 decembrie 2003

Tags: , ,

Comments are closed.