January 24, 2004 Off

Muri un toreador şi se născu un înger

By in spania

Şase bătrânei jucau popice în parcul Evei Duarte Peron, ce se află nu departe de Plaza de Toros în partea estică a oraşului. M-am aşezat pe o băncuţă ca să-mi satisfac curiozitatea. Erau absorbiţi de joc, foarte sportivi în pofida vârstei. Unicul lucru ce-i trăda era mersul şchiopătat când schimbau poziţiile. Nu părea să câştige niciunul din ei. Dar asta nu le încurca să joace. Unul mai vajnic, cu ochelari de soare demodaţi şi într-un jalet sur tras peste cămaşă albastră o făcea pe şeful. Asta nu-l ajuta să marcheze, dar era tolerat de ceilalţi cu bunăvoinţă. Altul, în şleapcă şi blugi părea oarecum mai rebel, dar nici el nu schimba caracterul monoton al jocului. În sfârşit unul a nimerit ţinta. Am înţeles că îl chema Leon, căci aşa pare-mise era felicitat de ceilalţi. Colegii sau pus serioşi pe treabă. Nu se schimbă nimic. Mi-a plăcut unul faţa căruia radia bunăvoinţă totală şi nu părea interesat deloc de rezultatul partidei. Tot ce se putea spune despre el e că îl aştepta la prânz o bătrânică pe potrivă de simpatică şi se aventurase cu amicii doar pentru timpul cât ea pregătea masa.Se apropie un domn în jachetă cu ziarul subsioară. Schimbă câteva vorbe cu jucătorii de popice, dar ăştea au revenit repede la joc, astfel încât se văzu nevoit să plece. Se scărpină după ceafă lângă măsuţa unde se juca cărţi (probabil naipes) şi plecă definitiv.

Soarele orbitor începea să-mi frigă spatele şi am hotărât să plec şi eu. În sfârşit am găsit o băncuţă liberă la umbra unui brăducean şi m-am cufundat în lectură. Citeam următorul roman al lui Akunin, cel în care acţiunea se petrece în împrejurimile Plevnei, parţial în Bucureşti, parţial în Istambul. Paralel, încercam să grămădesc firimiturile de la copturile manchegas pe care mi le cumpăraseră într-o brutărie (panaderie, pe a lor) pe drum înspre Plaza de Toros.

Câteva cuvinte despre Plaza de Toros.

E grandioasă! Circul ambulant improvizat în sezonul mort al coridei nu se preta de loc cu monumentalismul arenei principale a tauromahiei peninsulare. Colizeul roşcat şi porţile orientale în stil mudejar puse laolaltă cu dimensiunile enorme îi trădau originea, relativ recentă, din secolul XIX. Deci era o imitaţie, la fel ca Parlamentul neo-gotic londonez. Necătând la asta nu înceta să impresioneze. Pentru patria coridei nici nu se putea altfel. Ori era soarele de vină, ori dimensiunea colizeului, dar nicidecum nu reuşeam să estimez înălţimea construcţiei. Mă apropiasem de pereţii din cărămidă roşietică fixându-i cu privirea zidurile înalte. Era o chestie să vezi cum creşte aşa, în faţa ochilor, invadând tot spaţiul pe care-l puteai cuprinde cu privirea. Pe poarta laterală era un scut imens reprezentând blazonul coroanei spaniole. Sub zidurile primului nivel atârnau steme mai mici ale provinciilor. Din ambele părţi de la întrarea principală se aflau două compoziţii sculpturale în cinstea toreadorilor a căror sânge s-a vărsat pe nisipul galben al arenei. Unul din ei se numea „Yiyo” şi pe barelieful din spatele lui scria: „muri un toreador şi se născu un înger”.

Un lucru interesant am descoperit când mă întorceam spre parcul de unde am deschis această importantă paranteză – în Calle de Roma, stradela în care am nimerit practic întâmplător se aflau nişte conace în mare parte ruinate de o autenticitate nebănuită în acest cartier. Felul în care arătau – cu terase de lemn rezemate pe nişte stâlpi de bronz le făcea să pară că aparţin unor cartiere neatinse de timp din Istambulul vechi. Numai balconaşele cu nelipsitele grinzi metalice te readuceau în Madridul timpurilor noastre. (Mai târziu, la întoarcere, Calle de Cartagena îmi amintea iarăşi de Bucureşti – acelaşi aer provincial şi acelaşi lux învecinat cu mizerie.)

În sfârşit, cu copturile cu care mi-au desfătat stomacul, încercam să par fericit citind pe cutare bancă, din cutare parc, din cutare oraş, care se întâmpla să fie oraşul visurilor mele. Dar în realitate nu eram, oricât de tare nu aş fi pretins acest lucru. Cel mai minunat lucru care mi se întâmpla azi era departe de Plaza de Toros – puişorul meu care azi împlineşte trei anişori. Vocea ei în receptor, sunetul care mă trezise din somn astă dimineaţă. Şi eu nu eram acolo, lângă ea, cu un bucheţel de orhidei cum s-ar fi cuvenit şi cum fusesem în ziua în care se născu Ruxandra, ci aici trăind în două dimensiuni, cu gândurile aici şi cu inima acolo.

Ieri schiţasem un portreţel de-al ei. Îl desenam m-ai mult cu inima trăgând cu ochiul la fotografia din faţă. A ieşit semănând un pic cu mine când eram copil mic şi mai tare cu mămica cum a văzusem pe o fotografie de-a ei la 14 ani. Era ceva din privire, nu ştiu, se spune că pictorii toată viaţa pictează un singur portret – pe-al său. Acum stă şi mă priveşte de pe foaia de hârtie. La mulţi ani, puişorule!

Tags:

Comments are closed.