October 12, 2004 Off

În vechiul califat andalus

By in spania

Granada

Am ajuns în Granada pe la şase. Era foarte întuneric şi aşa cum nu ştiam prea bine încotro s-o i-au am luat-o după o fată care în opinia mea mergea tot înspre Alhambra. În curând am întrecut-o şi fata a rămas cu mult în urmă. „O fi luat-o în altă direcţie”, mi-am zis eu rămas la discreţia panourilor rutiere. Acestea s-au dovedit a fi înşelătoare căci se pare că mă îndepărtau de obiectiv în loc să mă apropie. Totuşi, nu regretam căci aerul plăcut al dimineţii şi blocurile îngrijite din zona în care nimerisem erau plăcute. Străzile se numeau: Isis, Venus, Fecioara Imaculată, Lumină, Aer… Aflat în acest rebus simbologic simţeam nevoia de a întreba la cineva direcţia. La o distanţă oarecare se vedea alergând un băiat. Nu unul din acei alergători matinali anglo-saxoni care animă dimineţile oraşelor turistice, ci unul îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni. M-am dat mai înspre mijlocul drumului ca să nu mă treacă cu vederea.

– Pentru Alhambra trebuie să i-ai autobusul, îl găseşti lângă gară, e la vre-o patru minute de mers.

– Şi dacă să merg pe jos.

– Păi, să fie la vre-o oră şi douăzeci de mers.

– Uf.

Din câte se vedea alergătorul era foarte pedant în privinţa minutelor, astfel în cât, într-adevăr, peste patru minute mă aflam din nou la punctul de pornire. Un autobus era pe punctul să plece din staţie. Am intrat repede în el, căci şoferul mă lămurise că merge până în centru unde o să i-au un microbus până la Alhambra. Rute directe spre Alhambra nu erau. În curând am înţeles de ce.
Autobusul m-a lăsat în centru, la doi paşi de la Catedrală. Era o clădire fastuoasă, un cartier întreg! Mi-am zis că o voi vedea la întoarcere căci mă temeam să scap microbusul. Era în interesul meu să ajung cât mai devreme, căci accesul la Alhambra era limitat şi fiindcă nu avram rezervare puteam să pierd ocazia. Microbusul (în Granada toţi şoferii s-au dovedit foarte amabili, dispuşi să-ţi comenteze traseul şi să te anunţe când ajungi la destinaţie) a luat-o repejor la deal, strecurându-se printre străzile înguste, lucru rutinar în Spania. Ţinând cont de verticalitatea urcuşului mi-am dat seama că pe jos m-ar fi costat sudori ca să urc.

Eram sus pe o colină, în faţa monumentalului ansamblu. Am prins rând şi am început să aştept. Am privit în sus şi am văzut luna subţire, aşezată orizontal de parcă ar fi o cupă. La oarecare distanţă, dar pe aceiaşi linie se vedea sclipind o stea. Ambele spărgeau nourii groşi care-i înconjurau şi păreau să formeze steagul macabru a vre-o unei naţiuni piratereşti şi musulmane. Dacă să le priveşti altfel, ai zice că-i Graalul – prea mult aducea a cupă acea lună misterioasă. Pe atunci nu-mi dădeam seama că nu e ultima oară când o văd.

N-aş zice că era frig, dar era destul de proaspăt. O pereche spaniolă din urma mea încerca să-şi liniştească fetiţa căreia îi era frig. I-am propus cămaşa mea de blugi pe care-o luasem pentru orice eventualitate. Fetiţa s-a ascuns, a alergat la tata, dar s-a întors şi a acceptat-o repede. Se vede că nu era atât frigul cât plictiseala de a sta o oră la coadă. În vre-o câteva minute se încălzise şi mi-o dădu înapoi.

Am observat că unii turişti apăreau cu câte o cană de ciocolată fierbinte şi m-am desprins de rând ca să văd de unde veneau. La câţiva metri era o cafenea şi încă un rând la intrare. Nu aveam poftă să stau la două cozi de-odată şi m-am întors la locul meu. Perechea tot discuta despre ciocolata fierbinte. În cele din urmă femeia se aventurase după cafea. Peste câteva minute i-a adus soţului una. M-a întrebat dacă vreau şi eu şi, la drept vorbind, vroiam. N-a vrut să i-o plătesc, dar a apărut foarte repede cu încă un pahar. A zis că eram drăguţ că i-am oferit fetiţei cămaşa. Fata era ceva mai mare decât Ruxi.

La opt şi jumătate eram deja pe teritoriul muzeului. Între opt jumate şi nouă aveam voie să intru în Palatul Nasrizilor şi am preferat să încep excursia de acolo. Am traversat iute grădinile plăcute, am lăsat în urmă palatul lui Carol al V-a pe partea dreaptă şi zidurile Alcazabei pe stânga şi m-am prezentat la intrare.

Palatul era o comoară. Mă impresiona nu numai prin arta detaliului, ci şi prin armonia fină între întrări, pereţi, coloane, clumbe, arbori, bazine, havuzuri. Un echilibru, care te ducea cu gândul mai degrabă la grădinile zen ale japonezilor, decât la luxuriantele grădini arabe. În tot cazul era aici şi era perfectă.

Granada a devenit capitală a califatului Andalus în 1238 îndată după ce Cordoba şi Sevilla au fost recucerite de creştini şi astfel a devenit centrul cel mai important al musulmanilor din occident. Însăşi Alhambra a fost începută în secolul XIII de Muhammad I, continuată de Yusuf I şi feciorul său Muhammad al V-a şi terminată în concepţia ei originală de Muhammad al VII-a în secolul XV, adică nu cu mult înainte de a fi cucerită de creştini. Ziceam că a fost „terminată” în concepţia originală, fiindcă, de fapt, lucrările au continuat. Carol al V-a, se vede că a găsit prea străină arhitectura veche andalusă. „Asta nu merge nici într-un caz!” şi-o fi zis el şi în sec. XVI a poruncit arhitectului Pedro Machuca construcţia unui palat. Machuca, care a fost educat în spiritul renaşterii italiene, a construit ce a putut – un amfiteatru gigantic, care urma să devină primul etaj al palatului, după care s-a oprit. Fie din cauza unui cutremur, fie din lipsă de mijloace (războaiele Flandrei consumau bugetul), palatul nu a fost terminat şi, deaceia, se izbeşte ca nuca de perete de divina frumuseţe a grădinilor arabe.

Am intrat intr-o încăpere a cărui denumire am uitat-o (o caut fără succes în ghidurile mele) prin ferestrele căruia se vedea o splendidă grădină de portocali. Fructele grele căzuseră pe jos formând un pestriţ covor de mingi oranj. Grădina se vedea prin gratiile arăbeşti şi sau din cauza asta sau din cauza că nu puteai cuprinde cu privirea toată grădina, vederea era şi mai fermecătoare, şi mai misterioasă.

The Patio de los Arrayanes.

Alhambra, Spania

Am trecut în grădina de mirt. Să fie din cauza zidurilor care încercuiau grădina dar ea tot părea să fie una cu sălile delicate ale palatului. Un bazin neted în care se vedea un palat inversat era îmbrăcat în rama unor tufişuri drepte şi verzi. Din cauza acestei simetrii erai tentat să investighezi… acelălalt palat.

Printre cele mai cunoscute care i-au urmat a fost sala Ambasadorilor şi sala Abenserahilor. În ultima din acestea, dacă îmi aduc aminte bine, Boabdil, ultimul emir al Granadei a invitat oaspeţi printre care se afla un nefericit adorator al soţiei emirului. Suspect de adulter, a fost înjunghiat chiar în timpul mesei, îmi închipui ce poftă de mâncare au avut ceilalţi oaspeţi. În centrul camerei se află un mic havuz din care permanent se aude încetişor clipotul dulce al apei. S-o fi auzit el şi atunci, când cadavrul nenorocosului amant zăcea întins pe pietrele palatului? Sau al lui şopot se aude acum, îndrăgostit şi resemnat?

În schimb în Sala Ambasadorilor, Isabela şi Ferdinand la primit pe Columb şi din câte se pare i-au autorizat în cele din urmă proiectul. Astfel în anul în care ultima citadelă a Islamului a căzut, iar evreii izgoniţi sau convertiţi, Columb avea să descopere America – o lume nouă pentru conquistadorii patriei care nu mai putea să rămână în propriile hotare.

Am rămas ceva mai mult în grădina Leilor. Un havuz din marmoră neagră la picioarele căruia stau doisprezece lei stilizaţi, se află în centrul încăperii. Coloanele subţiri, atât de dese încât înşeală adevăratele dimensiuni ale încăperii, ascund pereţii şi creează acel efect de oglindă care multiplică la infinit spaţiul din ele. Încă o sală favorită mie este Sala Captivei. Ea se mai numeşte şi Sala Ochilor Sultanei, din cauza ferestrelor duble care deschid o frumoasă privelişte asupra cartierului Albaizin, aflat pe celălalt mal al râului Darro. Pe de o parte a acestei încăperi se află Sala celor Două Surori şi Sala de Îmbrăcare a Sultanei. Aici se încheie vizita în Palatul Nasrizilor. Cei interesant însă că dacă intrarea în palat se face prin Porţile Dreptăţii, apoi ieşirea este doar prin Porţile Vinovăţiei, de parcă oricine ar ieşi, ar fi un izgonit din rai, vinovat chiar prin faptul de al fi văzut şi al fi părăsit. Pe porţi, din parte interioară este sculptat relieful unei mâini, iar pe partea exterioară – o cheie de piatră. Potrivit legendei sfârşitul puterii islamice va fi atunci când această mână va ajunge cheia aflată pe dosul porţii.

Interesantă istorie! Arabii credeau că orice lucru care ajunge în zenit, inexorabil va fi nevoit să coboare, deaceea rezistenţa lor în faţa năvălirii creştine a fost minimă. Puterea lor ajunse în zenit în Alhambra.
Fără să vreau am părăsit palatul. Am urcat zidurile Alcazabei – cetăţii care apără partea de sud al palatului şi am privit în jur. La sud se afla oraşul nou, la vest – cartierul Albaizin şi Sacromonte, la nord-est – munţii Sierra Nevada.

Puteam să merg şi până la grădinile Generalife, aflate exact la nord de Alhambra, dar eram prea plin de impresii, prea flămând şi prea grăbit. Şi erau prea multe de descoperit pentru o singură dată.

Am coborât, aşa dar până la piaţa Santa Ana, trist şi fericit în acelaşi timp, de unde am trecut în Piaţa Nouă şi, înarmat cu o hartă, în cartierul Albaizin. Aici pe timpuri s-a desfăşurat trista istorie de amor a ţigancei Carmen, dar ţiganii au plecat şi Albaizin nu mai avea parte de acele izbucniri de flamenco, de dueluri la cuţite şi iubiri interzise. De fapt, excursia mea prin Albaizin nici nu durase mult. Dar am fost intrigat să văd stradele, decupate parcă, dintr-un oraş oriental, fie el Damasc sau Istambul, pline de vânători de mătăsuri, narghile, arginturi, table de şah şi păhărele de cristal pentru ceai. M-am strecurat printre ele până am ajuns la Gran Vía de Colon, artera principală a oraşului.

Traversând-o m-am găsit în spatele Catedralei – imensului sobor creştin, în care într-un mormânt zac regii catolici – Ferdinand şi Isabela, iar în celălalt – moştenitorii – Felipe cel Frumos şi Juana Nebuna. Se zice că după moarte soţului (Felipe era un binecunoscut donjuan), Juana nu s-a despărţit de sicriul lui, purtându-l cu sine din călătorie în călătorie, până nu s-a liniştit lângă el.

În faţa Catedralei – o piaţa în care în Evul Mediu au avut loc primele procese ale Inquiziţiei. Actele de credinţă (auto-da-fe) constau în purificarea în foc şi salvarea sufletelor păcătoşilor şi a ereticilor. Dacă să ne gândim la contextul istoric, aceste acte nu sunt într-u totul bisericeşti căci statul format din firimituri răzleţite, decis să asimileze alte popoare – musulmani şi iudei, cât şi să controleze elanul cuceritor, avea nevoie de ghilotină şi de GULAG, ceia ce în scurt timp a devenit pentru ei focul şi tortura.

Necătând la această notă mai puţin veselă, în piaţă domnea o atmosferă de sărbătoare. În Andalusia mai tot timpul domneşte această atmosfera, astfel încât şi acum, piaţa era decorată cu steguleţe, la marginile ei se vindeau obiecte artizanale, plante medicinale, flori şi aşa mai departe. Mi-ar fi plăcut să mai rămân să mă pătrund de misterul acestor sărbători, străzilor din oraşul alb Albaizin, grădinilor din Alhambra şi Generalife, dar timpul meu se termina, trebuiam să prind autobusul la Sevilla, iar o ploicică caldă mă gonea şi ea încetişor. Aşa că mi-am rămas bun de la acest oraş minunat, care este Granada, fără să-i spun „adio” ci pur şi simplu „la revedere!”

Sevilla

Aproape în fugă m-am apropiat de staţia de autobuse. Dispuneam de un sfert de oră pentru ca să-mi procur bilet şi să urc în autobus. Cu biletul nu au fost probleme fiindcă spaniolii într-un mod foarte adecvat pun vre-o două-trei autobuse la aceiaşi oră. M-am instalat şi am început să citesc din ghid. Citindu-l mă decepţionam căci trecusem cu vederea mâna de pe Poarta Vinovăţiei şi mormintele regale din Catedrală. Învăţând minte am început să citesc despre Sevilla, dar în scurt timp aţipisem. Ca să nu pierd staţia mi-am pus alarma să sune la două şi jumătate – cu jumate de oră înainte de a ajunge în Sevilla. Ca de obicei, m-am trezit cu câteva minute înainte ca el să sune.

Peisajul de pe fereastră era foarte plăcut aşa că m-am obligat să mă trezesc. Dealurile stâncoase din lanţul Sierra Nevada negreau la orizont. În rest – câmpuri cu măslini, atât de caracteristice peisajului spaniol. Ajuns în staţie, m-am interesat de oficiul turistic şi m-am decepţionat negăsindu-l. Aceasta însemna că căutarea unei pensiuni unde să mă cazez se va face pe cont propriu.
În schimb oraşul era chiar în spatele gării. Am cerut direcţiile unui localnic, care a început să-mi explice cu atât interes (s-a folosit chiar de harta mea), încât credeam că mă va însoţi până în centrul oraşului. Am traversat parcul Murillo şi pe lângă zidurile Alcazarului am intrat în cartierul istoric. Urmărind un torent de turişti şi observând în treacăt turnul Giralda, am ajuns repede în piaţa Catedralei. Tocmai, mă sună Lucia când o admiram. Vorbeam cu ea în timp ce traversam această piaţă minunată. Cu a treia după mărime catedrală din Europa. M-am gândit că dacă primele sunt San Pietro din Roma şi Saint Paul din Londra, apoi această operă spaniolă nu le cedează primelor nici prin frumuseţe, nici prin orginalitate.

Pensiuni erau suficiente, doar că majoritatea loc erau deja completate. Combinând plăcutul cu utilul am ajuns în faţa Casei Pilat, construită după modelul original din Ierusalim. Casa aparţinea, ducelui sevillan de Alcalá – un mare iubitor de artă, posesorul unei preţioase biblioteci. Se cunoaşte că în sec. XVI casa fusese vizitată de Cervantes, Gongora, precum şi de pictorii andalusieni Cespedes şi Herrera. Concurenta acesteia era casa pictorului Francisco Pacheco – socrul lui Velázquez şi autor al tratatului „Arta picturii”. În această casă, care în curând adoptase denumirea de Academie, aveau loc reuniuni de pictori, filozofi, literaţi ai epocii. Uneori aceste întrunirile se petreceau şi în Casa Pilat, în special noapte şi se numeau şi „nopţi vaticane”. Majoritatea participanţilor, instruiţi la Roma, erau iniţiaţi în arta antică, iar casa ducelui avea o interesantă colecţie de sculptură – de aici şi denumirea. Casa e construită într-un frumos stil mauritan, revelat mai ales în arhitectura, porţilor, ferestrelor şi coloanelor.

În căutarea unui loc de popas mă afundam tot mai adânc în cartierul Santa Cruz. Casele erau preponderent albe, biserici la fiecare pas – majoritatea din ele nici nu erau pomenite în ghid. Ţin minte cât de tare m-au impresionat casele de pe a căror acoperişuri erau întinse pe toată lăţimea străzii nişte cearşafuri mari din pânză ca să ţină umbră. Luminoase şi totodată ferite de razele nemilostive ale soarelui, aceste străzi găzduiau o sumedenie de terase, de fapt nici terase nu le puteai numi în sensul în care suntem obişnuiţi cu ele (nici vorbă de umbrele!), ci, pur şi simplu – mese şi scaune puse la vre-un colţ de stradă. Oraşul avea ceva care-l asemăna cu Veneţia. Bineînţeles, nici vorbă de canale, Guadalquivir curgând ceva mai la o parte de centrul istoric, dar totuşi, îngustimea străzilor şi pieţele formate pe spaţiul dintre ele, care imediat era ocupate, de turişti, terase, veselie, cântece… mă trimeteau cu gândul la Veneţia. La fel ca acolo, bisericile din Sevilla nu ocupau pieţe întregi cum e primit în oraşele nordului, ci arătau trecătorilor doar faţeta, înghesuite între casele orăşenilor. Numai celor mai iubite şi frumoase li se oferea întinderea unei pieţe cum e San Marco din Veneţia piaţa sau Catedralei din Sevilla. Ambele oraşe erau mari puteri maritime, prima dominând mediterrana în timp ce cealaltă monopoliza comerţul cu Lumea Nouă. O altă asemănare era faptul că în aceste oraşe niciodată nu nimereşti acolo unde crezi, urmându-le cursul şerpuito ajungi în locuri neaşteptate, dar unde n-ai ajunge descoperi ceva frumos.

Încercând să revin la vechiul traseu, am nimerit peste o ulicioară îngustă în care am observat denumirile a trei pensiuni. Am intrat la întâmplare şi mi s-a oferit ultima cameră. Era neînchipuit de minusculă, dar asta conta prea puţin căci nu mă gândeam să petrec mult timp în ea. Principalul că era curată. Mi-am eliberat rucsacul de lucrurile care nu-mi erau necesare şi mi-am reluat excursia.

Am trecut din nou pe lângă Giralda şi iarăşi am găsit-o fermecătoare. Oare cum o fi fiind în trecutul ei musulman când era minaret, nu ştiu, dar, chiar dacă pe timpurile celea ea îi rezervase oraşului denumirea de „Damasc al Occidentului”, adăugările gotice de mai târziu nu-i ştirbise deloc din frumuseţe şi eleganţă.

Am trecut pe lângă ea, luând-o pe Avenida Constitucional, până la vechea bursă, iar de acolo, în jos până la Turnul de Aur. Într-adevăr e o clădire foarte ciudată, iar, când Guadalquivirul este liniştit, reflecţia lui turnului acoperit cândva cu aur, poate fi într-adevăr tulburătoare. Acum cei drept apele repezi ale râului îi furau chipul şi-l duceau undeva în Atlantic, departe de bătrânul continent. Am mers de-a lungul râului, pe lângă nişte palmieri umbroşi până la Plaza de Toros de la Maestranza, un edificiu de un alb orbitor, al doua după importanţă arenă pentru corida. În afară de asta, clădirea găzduieşte Muzeul Taurin unde poate fi văzut, mormântul lui Manolete, cel mai celebru matador al secolului trecut.

Am servit o bere pe o stradă laterală de unde se vedea Catedrala, după care m-am supus ghidului, urmând un traseu recomandat pe străzile Mateos Gago, Meson del Moro, Sfânta Tereza până în piaţa Santa Cruz. În această piaţă pitorească la umbra unor portocali se afla într-adevăr o cruce barocă de oţel, de la care probabil şi se trăgea denumirea cartierului. Am zăbovit lângă ea, coborând mai apoi pe stradela Apei, abătându-mă pe Justino de Neve pentru a vedea clădirea barocă Hospital de los Venerables, revenind pe strada Piperului, făcând la stânga pe strada Susanului (în inima cartierului evreiesc, pentru ca în cele din urmă, să ies la zidul fastuos al Alcazarului Regal.

Nu am intrat, deşi întrarea prin Porţile Leului sugera o aventură comparabilă cu cea a Alhambrei (palatul a devenit reşedinţa regală a regelui Pedro I cel Crud, după ce a fost refăcută originala reşedinţă a Almohazilor). Se zice că e bogat în detalii lucrate cu măiestrie deşi îi lipseşte armonia Alhambrei. În orice caz nu aveam altă soluţie decât să fiu selectiv aşa că am lăsat palatul pentru altă dată. Oricum, după Alhambra pe care o vizitasem dimineaţa (atât de recent?) nu mă mai putea minuna nimic.

În schimb întrarea în Catedrală era liberă aşa că am intrat fără întârziere. Catedrala conţine o bogată colecţie de madone, aparţinând pictorilor şcolii andalusiene: Cespedes, Herrero, Zurbaran şi Murillo. Pe ultimii doi îi găsesc încântători, Murillo fiind un maestru al artei sfumatto nu mai puţin dotat decât geniul Leonardo. Ceia ce m-a surprins însă au fost imaginile Madonei cu picioarele pe semiluna orizontală. Aceiaşi semilună pe care o văzusem dimineaţa pe cerul înnorat. Dacă nu aş fi observat-o ca ceva specific acestei latitudini, m-aş fi gândit că e simbolul lumii musulmane izgonite de pe pământurile catolicilor, dar în realitate, chipul Madonei nu sugera agresiune. Mi-am amintit că unele ipoteze privind originea Graalului susţin că acesta întruchipează divinitatea feminină căutată de cavalerii mistici. Atunci, dacă semiluna este cupa, Madona, potrivit aceloraşi surse, nu poate fi decât Maria Magdalena – perechea divină a lui Cristos! Din păcate „sursele” nu-i decât romanul lui Dan Brown, pe care l-am citit de recent, dar chiar şi aşa, această coincidenţă m-a surprins foarte mult.

Se însera şi am hotărât să mănânc ceva. În Mateos Gago mi-am luat o baghetă cu calmari prăjiţi şi am servit-o cu un vin de casă alb. Pe stradă, turiştii circulau intens şi nu peste multă vreme m-am alăturat lor, plimbându-mă la nimereală pe străzile Sevillei. Au apărut mulţi localnici, am văzut vre-o câteva nunţi. Nuntaşii aruncau mirilor la ieşire din biserică orez şi petale de trandafir care în scurt timp au umplut tot oraşul.

Am ajuns în cele din urmă într-o piaţă în care, ciudat lucru nu era ţipenie de om. M-am bucurat de această clipă de răgaz şi m-am aşezat pe o bancă să mă odihnesc. Şi atunci, în Veneţia, ţin minte că mi se întâmpla să dau de aşa locuri tihnite, prin care arareori trecea câte vre-un localnic şi practic niciodată – un turist.

Se făcuse întuneric şi am mers să văd Giralda încă odată. Mă fascinase pe de-a întregul, iar acum, silueta ei zveltă, dreaptă ca o lumânare se contura frumos pe fonul cerului negru. Părea că face parte din aceiaşi lume cu luna, stelele… Un muzicant interpreta la ghitară muzică flamenco şi eu m-am oprit, rezemat de un copac de portocal ca să mai ascult un pic.

Dormisem fără să mă clintesc vre-o zece ore. Eram supărat căci mă gândeam să mă scol mai devreme, dar nici nu mi-am închipuit că am să pot să mă tolănesc atâta. Şi, bineînţeles, îmi era foame. Alcazarul Regal pierduse orice şansă de a fi vizitat de această dată.
Am predat cheile la recepţie şi am luat-o leger prin centru, trecând pentru ultima dată pe lângă Giralda, mergând de-a lungul Guadalquivirului în căutarea unei cafenele deschise. Turiştii pe la acea oră încă-s inactivi, sau poate că servesc liniştit dejunul în hotelurile lor, astfel că trebuia să ies din centrul istoric pentru a mă amesteca cu localnicii. Întâmplător am nimerit peste biserica Esperanza Magdalena, cea care stătea pe semilună în icoanele din Catedrală! Evident că am intrat. Pe peretele din faţă se vedea un imens tablou care mi s-a părut să fie un El Greco, dar în ghid nu am găsit nici o referinţă la el. Ciudat. Feţele celea alungite. Am spus o rugăciune, nici eu nu mai ştiu cui – „tatălui nostru”, sau „maicii domnului”. Ţinând cont de circumstanţe, era mai potrivită ultima, dar eu n-o ştiam decât pe cea dintâi aşa că s-a primit o combinaţie din două. N-am mai spus de multă vreme o rugăciune, dar sunt momente din astea… Oricum, cred că face bine să spui din când în când o rugăciune.

Rugăciunea mea a fost auzită (!) căci imediat am dat peste o cafenea drăguţă unde mi-am comandat o cafea cu lapte, o învârtită dulce şi un suc de portocale proaspăt scurse. De altceva nici nu mai aveam nevoie. Cafeneaua se afla lângă podul Isabelei a II-a. După ce am sfârşit micul dejun, am trecut de partea cealaltă unde, în cartierul Triana, mă gândeam să văd biserica Sfântei Ana. Acelaşi orez cu petale de trandafir peste tot. Am ieşit din cartier, traversând de astă dată podul San Telmo, aruncând o ultimă privire Turnului de Aur am mers spre staţia de autobuse. În parcul Maria Luisa se certau nişte ucrainence. Toate aveam câte un pachet în mână, dar mie nu-mi păsa de ele. Mă grăbeam la Cordoba şi eram plin de emoţii pozitive.

Cordoba

Nu era autobus mai devreme de 13.30 şi neavând ce face m-am aşezat la restaurantul din faţa gării şi am cerut un cortado. Timpul era excelent deşi se făcuse proaspăt. Nu aveam încotro să mă grăbesc acum. Mi-am scos ghidul şi am citit din el până la sosirea autobusului.

Şoferul s-a dovedit a fi un mare amator de muzică. La radio transmiteau o serie de oldies – nişte piese excelente, şi observa cum el ba încerca să dea mai tare, ba se intimida şi dădea din nou mai încet. Eu eram pe scaunul din faţă, peisajul era radiant şi muzica se auzea bine. „Astfel se poate călători mult şi bine.” Lanurile de cereale străluceau într-un galben auriu, iar drumul se îngusta până la un punct minuscul sub linia orizontului, acolo unde deasupra ei păştea o turmuliţă de nouraşi bălani. Abia terminasem de citit ghidul când iarăşi m-a sunat Lucia. Tocmai intram în oraş. Mă bucuram că mă sună. Ştiam că pe urmă am să-i povestesc nu odată impresiile din această călătorie, dar nimic nu se compară cu acea primă uimire pe care vrei s-o împarţi imediat cu cineva.

Am coborât în staţie şi am luat un autobus urban pentru a face economie de timp. Am coborât la marginea Guadalquivirului, care în Cordoba se dovedi în mare parte secat. Numai podul vechi de pe timpurile romanilor mai demonstra că râul fusese într-un timp navigabil. Am intrat în cartierul vechi şi urmând sfaturile unei doamne din autobus am făcut stânga pe a doua stradă. Casele erau albe ca varul şi erau pline de turişti şi magazinaşe cu suvenire. Cel mai palpitant a fost desigur când de odată am văzut turnul Catedralei care era construită exact pe teritoriul unei veche şi celebre moschei. Zidurile moscheei – din piatră roşie erau întrerupte de mai multe porţi, fiecare având gravate nişte arabescuri lucrate într-o manieră impecabilă.

Moscheea apăruse aici, pe locul bisericii vizigote San Vicente încă în secolul VIII, fiind construită de meşteri din Bagdad şi Constantinopol la ordinul emirului omeyad Abderahman I. Aceasta era perioada de înflorire a Cordobei – viitoare capitală a califatului cordobez. Dacă Sevilla era pentru lumea islamică „Damascul occidentului”, apoi Cordoba era cel mai des comparată cu Bagdad, lăcaş al ştiinţei şi artei. Încă din antichitate oraşul era numit patrie de către filozoful Seneca, a cărui monument se înalţă pe marginea Guadalquivirului şi de către imperatorul Traian, naşul naţiunii române. Mai târziu în Cordoba s-au născut filozoful evreu Maimonide şi arabul Ibn Ruşd, cunoscut de creştini ca Averroes. Străzile vechiului cartier chiar şi acum poartă numele acestor celebre personalităţi.

Am intrat pe teritoriul complexului unde imediat am şi cunoscut curte de portocali. O galerie înconjura această grădină în mijlocul căreia se găsea un liniştit havuz. Catedrală construită chiar în interiorul moscheei e un implant catolic nu chiar reuşit. Din cele 1200 de coloane cu arcuri care se găseau în interiorul moscheei s-au păstrat vre-o 800. „Ideea” aparţinea episcopului local şi, necătând la protestele orăşenilor, Carol al V-a a ordonat construcţia catedralei. Mai târziu, vizitând-o, el a remarcat că „s-a construit ceva ce putea fi construit oriunde, distrugându-se ceva ce era unic”.
Pădurea de coloane din interiorul moscheei e într-adevăr ceva extraordinar. Fără postament, coloanele cresc ca nişte arbori din pământ încununându-se cu nişte arcuri alb-roşii de marmoră şi granit. Nu toate sunt la fel deşi privindu-le ai impresia că sunt un tot întreg. Par aşezate la întâmplare, dar faci câţiva paşi şi vezi o aliniere spontană din coloane. Arcurile lor se împletesc între ele în nişte ornamente bizare. „Flori de piatră” – îţi vine în cap şi nu conteneşti să de minunezi de această invenţie exotică asupra căreia au lucrat mai multe generaţii. Ultimul calif cordobez – temutul Almanzor a poruncit lărgirea moscheei care a s-a ales cu nouă naosuri noi, construite din piatra cetăţilor spaniole proaspăt cucerite. Cultul fenicienilor au fost schimbat de cel al romanilor, vizigoţi l-au transformat în biserici primitive, omeyazii au construit pe locul lor moschei, iar catolicii – catedrale. Aceiaşi piatră a fost şlefuită de mai multe ori, sculptând chipul zeului, întotdeauna acelaşi, dar de fiecare dată cu faţa tot mai aspră a celor cărora le aparţinea puterea.

Colonada mă uimeşte, dar în acelaşi timp nu-mi dă senzaţia căutată de confort pe care o aştepţi de la o operă desăvârşită. M-a impresionat, nici vorbă, dar mai plăcută mi s-a părut grădina de portocali şi havuzul – participanţi inocenţi la aceiaşi creaţie. Ciudat, doar Giralda e şi ea copilul bastard al creştinătăţii cu toate asta e magnifică.

În fine, am lăsat în urmă minareturile, căci eram nerăbdător să cunosc cartierul vechi. Şi de această dată m-am supus ghidului. M-am ridicat pe strada Victor Bosco până la o stradelă pe lângă care aş fi putut trece fără să o observ. Se numea stradela Florilor şi într-adevăr era plină cu ghiveciuri de flori, multicolore şi vesele pe fundalul pereţilor albi. „Deci aşa arată un adevărat patio cordobez!” În patio se mai găsea o intrare dosită de unde prin labirintinile încăperi a unui magazin de suvenire puteai să intri într-o ogrăjoară unde se găsea o fântână veche de 1200 de ani!!!

Am continuat excursia pe strada Luque, de pe care am cârnit-o la stânga pe Deanes, iar de acolo la dreapta până la piaţa Cardinalului Salazar. Acolo se găsea statuia unui poet arab pe care nu-l cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva-i acelaşi cu Averroes. Probabil că el era, căci imediat am pătruns pe o străduţă îngustă şi pustie care-i purta numele. Am trecut pe strada Evreilor unde pe timpuri se afla un gheto, iar acum o sinagogă (una din cele trei de pe teritoriul Spaniei), care pentru moment zăcea închisă. În schimb, nu departe de această sinagogă era statuia lui Maimonide, filozoful evreu care s-a născut la Cordoba. Din cauza represaliilor, familia lui s-a refugiat în oraşul Fez, pe teritoriul Marocului. Iar de acolo, Moise ben Maimnon a efectuat o carieră strălucită la Cairo. Despre dânsul circulă zvonuri interesante, cum că ar fi călătorit la Damasc şi înapoi numai într-o zi şi că ar fi adus drept dovadă nişte lucruri de acolo. În calitate de filosof a supus unei analize critice cele 13 porunci ale Torei, lucru pentru care a fost atacat de fidelii care vedeau în asta o neîncredere în minuni. Ca răspuns, Maimonide a mas scris o lucrare, unde demonstrează clar că cred în învierea morţilor. Patimile s-au liniştit. Aşa dar, o să înviem cu toţii. Am pătruns într-un patio de vis-a-vis, unde am stat câteva minute în compania unor turişti spanioli. Pe strada Tomas Conde am coborât până la Alcazarul Regal, iar de acolo, pe Amador de los Rios, până la Palatul Ahiepiscopal.

Intram dintr-un magazin în altul, întrebându-mă cu ce să-mi umplu timpul mai departe şi nu prea găseam variante. Era totuşi zi de duminică, muzeele erau închise, iar moscheea deja vizitată. Nehotărât, m-am ridicat până în centrul modern (la vre-o zece minute de cel istoric) şi mă gândeam să i-au o cafea cu lapte. M-am şi instalat la terasa din piaţa Tendillas, în faţa statuii Marelui Căpitan. Marele Căpitan e un personaj ce nu a existat în realitate ci mai degrabă o legendă inspirată din folclorul ostăşesc. În tot cazul statuia lui era foarte originală, căci deşi era în întregime din bronză neagră, capul îi era cu desăvârşire alb, adorat de gaşca de hulubi din zonă.

M-am aşezat şi mi-am comandat o bere. Mă miram de ce nu mi-a venit în cap imediat şi mă jucam cu gândul la cafeaua cu lapte. Cu o halbă bunicică de bere şi timpul trece mai repede şi mai vesel. Mă simţeam extraordinar – trei oraşe importante, cucerite dintr-o dată. Consideram călătoria încheiată şi totuşi îmi mai rămânea mult timp până la autobus. Chelnerul – un tip în vârstă foarte amabil mă înconjura cu atenţie. Drăguţi sunt ăştea – andalusienii; foarte politicoşi, foarte sociabili. Eposul ţigănesc şi muzica flamenco sunt domeniul Andalusiei şi mă întrebam dacă nu cumva e un loc periculos. Dar ţiganii se împrăştiaseră prin ţară – toţi cu portofolii artistice, şi duelurile cuţitarilor s-au retras în teatre, filme şi literatură. Cu atât mai sigur pentru ceilalţi. L-am întrebat pe chelner dacă e vre-o librărie deschisă, vre-un VIPs sau ceva de genul ăsta şi el m-a sfătui să încerc la gară. Exact acolo şi-mi trebuia.

M-am mai oprit odată, pe o stradă pietonală şi am servit o pizza. Şi o bere mică. Au urmat câteva ore lungi şi plictisitoare în incinta gării. Nu mi-am luat nici o carte – pe cele bune le citisem, iar între cele necunoscute nu găsisem nimic care să-mi atragă atenţia. M-am aşezat pe o bancă şi am răsfoit ghidul, făcând voluminosul inventar ar traseelor mele prin peninsula Iberică: Toledo, Lisabona, Segovia, Alcalá de Henarez, Barcelona, Girona, Figueres, Pamplona, San Sebastian, Santander, Granada, Sevilla şi Cordoba. Am dormit pe tot răstimpul drumului înapoi, iar când am sosit la Madrid, m-am culcat şi am mai dormit cinci ore.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.