March 11, 2004 Off

Frumoasă şi tristă, Spania mea

By in spania

Diferită de orice ţară a Europei, Spania nu a încetat pentru o clipă să mă cucerească prin încărcătura de istorie, diversitatea peisajului şi a culturilor iberice, demnitatea cetăţenilor ei, care rezistă globalizării şi americanizării stilului de viaţă cu o uşurinţă de invidiat.

Dar astăzi faţa ei e diferită. Crispată de durere şi urâta, Spania îşi socoate morţii.

Carlos m-a anunţat dimineaţa că nişte nebuni puseseră bombe în trei locuri în Madrid. Patru explozii consecutive, care s-a produs la 7.39 în trei staţii de tren din Madrid, au înghiţit 180 de morţi şi sute de răniţi. Staţiunile Atocha, Santa Eugenia şi El Pozo sunt pradă haosului. Socoteala continuă.

Nebuni, nebuni de legat… Care trebuie să fie psihicului unui asasin din ăştea, ca să pună bombele în locurile cele mai aglomerate, în ceasul pic? Colegii, deşi străini majoritatea, evitau să facă glume – eram egal de şocaţi şi îndureraţi de ce se întâmplase. Un 11 martie spaniol, egal ca şi 11 septembrie american. Am învăţat repede distincţia între basci, care în absoluta lor majoritate condamnă actele teroriste şi ETA, care s-a autonominalizat să-i reprezinte.

Teroriştii suferă de sindromul conştiinţe de victimă. Prin faptul că sunt victimizaţi, devin iresponsabili de propriile acţiuni. Societatea a comis o nedreptate împotriva lor. Pentru faptele lor, deci, e de vină societatea. Iar ei sunt nişte jertfe care nu-şi doresc decât să le fie auzită vocea. Aparent. Problema e că oricare din noi într-o măsură mai mare sau mai mică a suferit vre-o dată. Viaţa-i departe de a fi un paradis, o admitem şi ne concentrăm eforturile în sensul reparării situaţiei cât se poate de bine şi reuşit. Prin urmare e injust să ne războim cu societatea pentru faptul că e imperfectă. Şi apoi vocea! Nenumăratele încercări de a conversa cu teroriştii şi de a le înţelege pretenţiile, au eşuat lamentabil. Dar să nu ne grăbim să facem generalizări. În Irlanda de Nord s-a găsit posibilitatea unui dialog. Actele au încetat. În Spania, bascii au toată autonomia cu excepţia statalităţii. Ce vor?

Izraeliţii lansează dialogul politic cu palestenienii. Barrak îşi riscă cariera oferindu-le ce cer, dar ei trântesc cu uşa. Guerilla e un mod de gândire. Foştii partizani au păşit din starea de demonstranţi. Războiul total e un mod de viaţă. Dimineaţa se scoală incitaţi de gustul vânătorii. Vânează… oameni.

Atâta timp cât s-ar putea să aibă dreptate, dialogul cu ei e o imperativitate morală. Dar dacă nu vor să vorbească, ce faci? Ei doar vor să ucidă. Numărul de morţi care le rămân în urma este pretinsa dovadă a suferinţei – vezi cât de mare e durerea mea? Dar durerea lor este falsă. O simt, căci o caută. Ar putea să o scuture, să treacă peste durere, dar e prea dulce amarul suferinţei. Acum trăiesc cu conştiinţa epică, umbra divinităţii le luminează faţa murdară de sânge. Să re-devii om. Prea banal? Ce să faci cu ei?

Avem o grupă multinaţională de studenţi. Irlandezii au trecut prin IRA şi ororile din Belfast. Columbienii au propriii călăi în junglă – traficanţii de droguri. Peruvienii au vie amintirea măcelului de la ambasada japoneză în Lima. Toshi, amicul meu japonez, la sigur că ţine minte atacul cu gaze din metroul capitalei nipone. Ruşii, cu boala lor – Cecenia. În Grecia, în Turcia… Nemaivorbind de Al Qaeda, despre care se speculează că ar putea fi autoarea măcelului. Sunt diferiţi? Clar. Unii din ei o fac pentru bani sau pentru putere, alţii din convingeri religioase, alţii din aspiraţii naţionaliste. Dar adevărul e că nici o ţară, chiar fiind ea dezvoltată precum Japonia sau Spania nu este ferită de fanatici.

În cartierul unde locuiesc eu, lipsesc semnele tragediei. Nimic din ziua de astăzi nu se leagă cu cele ce întâmplase la câţiva kilometri mai la sud. Cerul era acelaşi, oamenii… erau mulţi oameni în străzi. Mulţi fiindcă preferau să meargă pe jos. Se temeau să coboare sub pământ, în metro, acolo unde mai mirosea a moarte şi lacrimi. Mulţi vorbeau la mobile, telefoanele publice erau şi ele ocupate. Îşi verificau rudele. Cea mai umană reacţie la masacru e să controlezi dacă nu ţi se întâmplă ţie, dacă membrii familiei sau prietenii sunt teferi. Respiri uşurat, sau izbucneşti în plâns, dar în mod invariabil simţi una – ţi se întâmplă şi ţie.

Totuşi am observat că reacţia mea la evenimente a fost diferită de reacţia celor de acasă. De la distanţă unicul la ce te poţi gândi e că ar fi bine să te găseşti cât mai departe de Spania şi de acest coşmar. Eu l-am simţit de parcă s-ar fi petrecut în ţara mea, sau cel puţin într-un loc pe care am ajuns să-l consider al meu. De aceia nu am simţit frică, ci jale, compasiune, solidaritate cu cei pătimiţi. L-am simţit aşa cum am simţit răsturnarea lui Ceauşescu sau puciul din Moscova, adică din interior. Vreau să înţeleg de ce se întâmplă lucruri ca astea şi vreau ca ele să nu se mai repete. Chiar şi cu această trăsătură odioasă, care nu o caracterizează pe ea ci pe nebunii care sunt încă destul de mulţi în lume, Spania rămâne în inima mea.

Tags: , , , ,

Comments are closed.