March 12, 2004 Off

Cu toţii am mers în acest tren

By in spania

„Luta” este cuvântul spaniol care înseamnă jale, doliu. „Matanza” se traduce ca măcel. Aceste zile înveţi cuvinte pe care nu ţi le-ai dori să le cauţi în dicţionar.

În internet am găsit lista persoanelor rănite şi a spitalelor unde au fost internate. Între sutele de nume, zeci şi zeci de români şi moldoveni. Nu se poate spune cu siguranţă după nume, dar cei cu nume de botez românesc şi nume de familie rusesc, în mod cert erau moldoveni. Sper să se facă bine repede. Sper să iasă întregi din masacru. Din câte se cunoaşte, printre cei morţi sunt 24 de străini de 12 naţiuni. Este un ucrainean. Despre moldoveni nu se ştie, poate i-a ferit dumnezeu. Pe lângă aceştea sunt 30 de cadavre neidentificate. Se presupune că sunt imigranţi ilegali în Spania, care se tem să-şi identifice consorţii de teamă să nu fie expulzaţi. Aşa se zice, nu se ştie niciodată până la urmă. Guvernul spaniol a anunţat că familiile victimelor din 11 martie vor fi legalizate în Spania.

Profesoara de spaniolă – Cecilia Méndez Cea, care locuieşte în Alcalá de Henárez, de unde am fost multe victime dat fiind că majoritatea veneau la lucru sau la studii în Madrid, are o prietenă care s-a aflat în unul din vagoanele în care a avut loc explozia. A fost rănită cu sticlă, dar fără urmări serioase. Azi i-au dat voie acasă. E ziua ei de naştere. Ce straniu – a doua naştere…

În timp ce mă întorceam de la universitate, mulţimea venea în întâmpinarea mea. Toţi mergeau înspre Plaza Colon, unde la 19.00 urma să deruleze manifestaţia. Eram un pic ruşinat de faptul că le mergeam în întâmpinare, dar trebuia să trec pe acasă, să las cel puţin notebook-ul şi să-mi pun ceva pe cap în afară de capişonul care-mi lăsa să se ude ochelarii.

La televizor arătau în direct ceia ce se întâmpla în piaţă. Nu doar în Madrid, ci în întreaga Spanie. Barcelona, Valladolid, Toledo, Sevilla, Valensia, Santiago, Oviedo, Santander şi chiar şi Vitoria bască erau pestriţe de oceanul de umbrele care se scurgea din străzi în pieţele oraşelor. În Madrid păreau să fie peste un milion. Spaţiul între Puerta de Alcalá, Atocha şi Plaza Colon erau inundate de o mulţime infinită. Feţele manifestanţilor erau grave, privirea fermă, dar lipsită de ură sau disperare. Ploua necontenit şi picăturile de apă erau ca nişte lacrimi care inundau necontenit oraşul, în timp ce feţele cetăţenilor rămâneau în continuare uscate.

Un torent nesfârşit de umbrele. Filmate de sus sunt o mare colorată în negru, albastru, alb. În Plaza Colon drapelul Spaniei flutura mai semeţ ca oricând.

Am decis că trebuie să fiu şi eu acolo printre oameni.

Se apropia de ora nouă. În timp ce eu făceau drum spre Plaza Colon, mulţimea îmi venea pentru a doua oară în întâmpinare. Dar pe măsură ce mă apropiam de locul cu pricina, trecătorii se amestecau aşa că, în sfârşit, nu eram eu singurul care-şi ţinea calea spre piaţă. Ajungând acolo, observai că mulţimea se grămădea într-o coloană pestriţă, care se mişca încet în direcţia sud. M-am alăturat lor, deşi la gândul unde-şi propuneau să ajungă, mă treceau fiori reci. Artera care din Castellana se transformă în Paseo del Prado se termina în staţiunea Atocha. Acolo, unde cu o zi înainte se petrecu măcelul.

Venit dintr-un regim care ajunsese să dezvolte în mine un fel de dezgust faţă de manifestările în masă, începusem având anumite dubii, dar, în timp ce mărşăluiam cot la cot cu madrilenii, simţeam cum în această mulţime mă simt mai în siguranţă. Lozincile lor, deşi pe alocuri alimentate de jargon nepieptănat, erau în fond paşnice şi lipsite de insulte la adresa bascilor. De fapt una din lozinci suna cam aşa: Basco si, ETA no! – care se cere tradusă. Mergeam cu pas încet, oprindu-ne din când în când pentru a degaja aglomeraţia, uneori lăsam să treacă câte o salvare, pe care gloata recunoscătoare o petrecea cu aplauze. Se striga: ¡ETA, escucha! ¡Así es como se lucha! (ETA, ascultă! aşa se duce lupta!), demonstrându-se o maturitate exemplară în exprimarea emoţiilor. Alteori emoţiile derapau în lozinci cum ar fi: ¡No son españoles, son hijos de puta! sau ¡ETA y Al Qaeda son la misma mierda! – care nu pot fi tradusă fără a le pierde din încărcătura emoţională.

După faptul că asfaltul se termina şi începea caldarâmul se putea ghici că suntem în dreptul muzeului Prado. Ne apropiam de ţintă. În timp ce ploaia cădea nestăvilit ca nişte fire de aţă care legau negrul cerului cu asfaltul umed, se scanda: No está lloviendo, Madrid esta llorando (nu plouă, e Madridul care plânge). Un tânăr în faţa mea, ud din cap până-n picioare îşi scurgea mânecile de apă. Mulţimea continua: ¡Fuera los paraguas, íbamos arriba! (Jos umbrelele, să mergem în cer!). Mă aflam în mijlocul acestei demonstraţii de curaj şi mă gândeam cât de mult i-ar prinde bine poporului meu această lecţie de solidaritate. Mii închipuiam părăsindu-şi ţara, în coloane nesfârşite de imigranţi umiliţi de impotenţa unei guvernări neghioabe, alungaţi pe tărâmuri necunoscute, mânaţi de speranţa de a găsi ceva mai buni şi ai alimenta cumva pe cei rămaşi acasă. Îmi aminteam cum într-o primăvară nu atât de îndepărtată mergeam într-o coloană asemănătoare pe Ştefan cel Mare, asistând la o curioasă manifestare de caracter, care pâlpâise nestinsă timp de câteva luni. Evident, se făcea simţită lipsa acelor şase sute de mii care s-au resemnat, căutându-şi norocul aiurea, departe de ţara privată de viitor. Într-o zi o să ne întoarcem toţi, – mă gândii în timp ce simţeam cum manifestaţia din stradă începe să devină o chestiune personală.

¡Atocha! ¡Atocha! ¡Atocha! – mulţimea declama cu vocea înecată de durere şi milă. Prindea curaj, apropiindu-se de zidul staţiei care era împresurat cu lumânări, care ardeau nestinse necătând la ploaia care nu înceta să picure. ¡No estamos todos – faltan doscientos! (nu suntem cu toţii – lipsesc două sute). Ştiam că între acei două sute lipsă puteau să fie şi români. Autorităţile au recunoscut că printre sutele de victime ale masacrului mulţi erau imigranţi fără documente – români şi ecuadorieni. Se refereau la cei răniţi, printre cei căzuţi erau 24 străini din 11 ţări.

Am intrat în Atocha. Se lăsau văzute nişte dărâmături, dar nu era clar dacă erau urma a incidentului sau pur şi simplu lucrări de construcţie. Staţiunea era aburită de mulţimea care dădea se scurgea înăuntru. La câteva sute de metri de la coşmarul ce se produsese în ziua precedentă, palmierii nevătămaţi continuau să formeze o oază alogenă în mijlocul gării. Îmi propusesem să vizitez Atocha, care este un obiectiv turistic în sine de mai demult, amânând de fiecare dată vizita din cauza programului încărcat. Era trist să o văd în asemenea circumstanţe. Undeva pe fundal se puteau citi cuvintele scrise pe o coală de hârtie udată de ploaie: CU TOŢII AM MERS ÎN ACEST TREN.

Tags: , , , ,

Comments are closed.