June 19, 2004 Off

Aventuri în nordul Spaniei

By in spania

Petrecerea nu-mi pica la ţanc. Din mai multe motive: în primul rând, costa şi în perspectiva călătoriei planificate ieşea scump; într-al doilea, aş fi preferat să stau acasă să privesc fotbal. Anume deaceia am hotărât să mă petrec bine.Humberto Santillana mă întrebase dacă călătoresc singur. S-a mirat că nu am făcut rezervă la hotel, că nu am cumpărat bilet. I-am zis că în asta este un farmec anume, mai ales când călătoreşti singur: vrei – treci prin Pamplona, nu vrei – mergi direct la San Sebastian; într-un cuvânt – improvizezi.

– Mda, asta se simte ca o aventură, – se lăsase convins prietenul în timp ce soţia lui ieşise.

– Încă cum! I-am zis că vreau să trec prin Santillana del Mar.

– De acolo se trag ai mei, – îmi zise bucuros, – de aici şi numele.

Am decis să plec devreme ca să nu mă simt obosit pe parcursul călătoriei. Am plecat… pe la unu! Pe Ricardo l-am întâlnit în bar, la ieşire şi era dispus pentru una copa. I-am zis că plec a doua zi de dimineaţă.

– Aha! Şi unde anume?

Am început să-i număr: Pamplona, San Sebastian, Handarribia, Santander, Santillana del Mar…

– Ajunge, ajunge!

Îi zic că prin Santillana del Mar vreau să trec pentru prietenul nostru Humberto.

– Sigur, – zice.  Dacă eu aş trece pe lângă un oraş care s-ar chema Hadarca aş intra numaidecât, – îmi spune.
M-am sculat la şapte şi mi-am făcut iute bagajul. Adică nu cine ştie ce, unicul lucru era că a durat până am găsit chiloţii de baie. Cel mai ciudat e că i-am găsit acolo unde şi trebuia – la locul lor. Nu-mi trecuse prin minte…

În autobus m-am instalat comod şi m-am cufundat în lectură. Îmi plăcea cartea. „Adio, Harry Cooper!” de Romain Gary, pe care mă miram să-l găsesc la fel de proaspăt ca şi ani în urmă când îl descoperisem pentru prima oară în „Innostranka”. Razele soarelui băteau energic prin geam şi paginile deveneau ba de un alb orbitor, ba ilizibil de negre. Negru pe negru, se înţelege? …Dar nu vroiam să trag perdeaua. Peisajul de afară era atât de frumos. Pământul nisipos, pietros practic, lucea la soarele dimineţii cu o nuanţă de violet tandru care se combina ideal cu verdele fraged al ierbii. Pe alocuri albeau roci golaşe, de un alb sărat care, ca urmele unei crime preistorice, mărturiseau contactul cu apa. Marea şi pământul – ce antagonie clasică! Regatul formelor nemişcate şi veşnicul dans al mării.

Din când în când se zărea câte un turn singuratic. „Vre-o uzină?” – te gândeşti. Nu, ca de obicei, un castel. Spania e plină de istorie. Istoria e la fiecare colţ. Chiar îmi doream să văd ceva ce nu ar avea urme de ev mediu. De exemplu Soria, în care autobusul era pe cale să intre, mi se păruse adecvată. Blocurile monotone, urme de viaţă industrială. Semăna cu Bacăul. Vizita toaletei din gara din Soria a confirmat acest lucru. Cabinele erau cu plată, nu e nevoie să concretizez de ce. Imediat am observat o pereche de români. Poate băcăuani? Din păcate s-au dovedit a fi din Piteşti, pe care eu imediat l-am încurcat cu Ploieşti, a cărui gară o cunosc la fel de bine din cauza trenului care nu a făcut oprire în Sinaia. I-am informat la cererea lor despre statutul limbii române în Moldova şi despre perspectiva unificării. Ca să vezi, încă nu au ieşit din vogă discuţiile astea. Sau românul se pierduse de demult în Spania?

Terminasem romanul şi mă gândeam că aventurile despre care vorbisem cu Humberto nu prea aveau de unde să apară. Totul mergea conform planului, ne apropiam de Pamplona, unde avea să trag o raită prin oraş şi de-acolo – la San Sebastian. Nici nu observasem când trecusem prin La Rioja. Autobusul opri într-o staţie peco şi eu am tras o fugă la toaletă. Nu ştiu ce mi-a venit. Nu am stat mai mult de două minute dar când am ieşit, autobusul era pe cale să plece. Am intrat repede şi am dat să mă aşez. „Hm” Rucsacul meu nu era pe loc. M-am uitat mai bine. „Drăcie!” – nu era autobusul meu!!! I-am explicat şoferului şi el a făcut imediat legătura cu celălalt şofer. Sau cel puţin a încercat să o facă. Nu ştiu de ce dar aveam senzaţia că nu se va întâmpla nimic rău cu rucsacul meu. În autobus erau puţini oameni, iar señorele respectabile nu aveau mutră de hoţ. Mă va lăsa în Tudela, orăşelul cel mai apropiat, de unde voi schimba autobusul pe unul care merge la Pamplona. Între timp vor aviza şoferul să lese rucsacul în Pamplona. Ce simplu. Şeful gării a vorbit cu şoferul autobusul şi am urcat fără să fie nevoie să plătesc biletul. Aşa cum nu aveam nimic altceva de făcut mă zgâiam prin părţi în timp ce autobuzul pleca din Tudela. Cu centrul ei istoric cu tot.
Era început la trei. La Pamplona m-au anunţat să intru peste o oră jumate căci şoferul avea să intre în gară înainte de a se întoarce înapoi la Madrid. Bine. Am decis să trag o raită prin oraş, căci autobusul la San Sebastian pleca exact la trei jumate şi dacă reuşeam să intru în posesia rucsacului nu avea haz să-l aştept pe cel de seară.

Oraşul era destul de simpatic. Un pic cam prăfuit, îmi închipuiam norii de colb din timpul coridei de Sanfermin, când cetele de oameni alergau în faţa taurilor focoşi printre stradelele lui înguste. Ar trebui să fac rost cumva de acea cărţulie a lui Hemingway unde se descrie această sărbătoare. Fiesta parcă? Manevram printre străzile cu denumiri în spaniolă şi bască fără să memorizez vre-o una din ele. Am ieşit la Plaza Mayor, egal ca în fiecare oraş mare sau mic în Spania, în jurul căreia să grămădeşte centrul istoric. Deşi oraşul avea palate şi catedrale, aerul era oricum de provincie. Am încercam să mi-o imaginez pe regina Margot scriind versuri în timp ce regele Enrique (Henry IV de Navarre) vâna urşi prin apropiere. Nu mi-a ieşit. În schimb mi-am imaginat-o uşor traversând Pirineii cu capul lui, cum îi zicea? Debussy? Ce face Dumas din oameni! Îţi imaginezi istoria prin prisma romanelor lui.

Am părăsit cu oarecare regret centrul istoric căci, chiar dacă nu era cel mai distins din Spania, merita mai mult decât cele şaizeci ce minute pe care i le-am acordat. Dar înainte! Rucsacul şi San Sebastian mă aşteaptă!

Odată ce se opri în staţie autobusul galben, şoferul ieşi din el cu un aer triumfător şi cu rucsacul meu ridicat în mână. „Madre mía!” am exclamat şi am reintrat bucuros în posesia lui. La socoteala mea în recuperarea lui au participat minimum cinci persoane din antica Navarra! Mersi lor şi regelui Enrique!

Tags: ,

Comments are closed.