December 5, 2017 0

Soi 44

By in asia de sud-est, călătorii

Ce n-ai zice, dar cele mai plăcute momente din Bangladesh se asociază cu plecarea din țară. Cum n-ai da. Poftim și acum – dimineață devreme, abia dacă știm cum ne cheamă, în schimb dispoziția e fulminantă. Chiar n-o să mai vedem acest aeroport niciodată? Ne așezăm în sala de așteptare, lângă chioșcul cu cărți. Fără ca să vrem tragem cu urechea la conversația vecinei noastre. Bengalezii nu pot să plece așa pur și simplu, fără o notă de dramatism, atunci când e vorba de ultimele apeluri înainte de decolare. Ne imaginăm pentru o clipă că noi suntem interlocutorii. În așa caz, discuția ar fi fost aproximativ următoarea:

—Onoricaa…

—Soriin…

—Onoriiicaaa!

—Sooriiin!!!

—Ce faaaci?

—Nimic. Dar tu ce faaaci?

—Iată aștept la aeroport. Ai mâncat?

—Acum mănânc. Dar tu ai mâncat?

—Încă nuuu…

Jale mare. Și n-ai cum să nu-i înțelegi pe oamenii ăștea. Nu-s obișnuiți să stea singurei. Zece membri de familie, douăzeci de vecini, cincizeci de gură-cască – ca minimum. Ăsta e anturajul „normal”. Pe mine mă apucă fobia când se face negru de oameni, pe ei – când rămân tête-à-tête cu valiza. Strașnice clipe.

Planul nostru e să ajungem la Bangkok, să stăm un pic în oraș, după care să luăm avionul spre Krabi. Să stăm pe plajă două zile și apoi, inshallah, să zburăm în Laos. Asta dacă avem noroc cu permisul de intrare, căci siamezii sunt un pic mai osebiți la acest capitol – dau viză turistică cu o singură intrare, iar dacă ții să ieși și să intri din nou, trebuie să aplici pentru acest permis în momentul plecării. O bizarerie totuși, dar asta-i situația.

Ne-am temut un pic de Bangkok. Să nu fie din cale afară de comercial. Să nu mișune prostituatele la orice colț de stradă. Houellebecq și Theroux sunt de vină. Adica na, cine caută – găsește, presupun. Noi n-am găsit nimic din toate astea. Un popor mai indiferent față de străini decât siamezii mai rar dacă întâlnești. Își văd de drumul lor și de viața lor. Sunt sătui pe semne. Farangii ăștea! Dar îi acceptă, căci fără ei, ce s-ar alege din economie? Nici urmă de curve. Masaaaz, chestii din astea, n-am auzit. Că nu există nu putem afirma, dar stau binișor în cartierele specializate pe vicii și, vorba președintelui, nu se „diorgăiesc”.

Seamănă un pic cu Tokyo, e prima mea impresie. Aceleași autostrăzi în patru niveluri. Orașul e jos, nu sus. Zgârie-norii împrăștiați prin tot orașul, cerul plumburiu gata să plesnească de ploaie, un asfințit prematur… În suburbii – moschei, în centru – pagode. Coborâm spre Chinatown,  căutăm hotelul Norn Yaowarat, ne cazăm.

Mai târziu, la balconaș… La câte balconașe din astea am stat noi numai Dumnezeu știe. Încercăm o numărătoare nouă: Hanoi, Istanbul, Agra, Yangon… Ăsta seamănă un pic cu cel din Yangon. Devenim nostalgici. În fața noastră e frontispiciul unei templu chinezesc. Poate nu templu. În tot cazul liniile acoperișului sunt curbate, peretele e de culoarea bordo, mucegaiul a apucat să deseneze niște covoare suprarealiste în partea din stânga. O pisică urcă pe acoperiș, îl parcurge de la un capăt la altul, se oprește nehotărâtă înainte ca să sară la balconul de vizavi.

La parter viața e în toi. Chiar sub noi se vând cuiburi de rândunică, un deliciu pentru chinezi. La cincizeci de metri e un local specializat pe aripi de rechin – alt deliciu. Chinezii sunt ai naibii de superstițioși, dacă li s-a insuflat că aripile de rechin îți prelungesc viața cu câțiva ani, scot bani peșin, nu contează cât de mult costă. Îi și vedem ingurgitând. Poftim: un an, încă unul, trei. Mai lăsați și pentru mâine câțiva! La restaurantele astea stradale se formează niște cozi nemaiîntâlnite, cincizeci-șaptezeci de candidați la viață veșnică în așteptarea unui taburet. Își comandă din toate câte puțin. Noi, farangii, mai modest – patru feluri, o sticlă cu bere, și pe-aici ne e drumul. Bine, că și ei sunt hrăpăreți, nu contează câte feluri au în față.

Eu fac 44 în seara asta. Aici, în Bangkok, împreună cu persoana care-mi este dragă. După ce am mâncat melci, midii și stridii. La un colț de masă, ceva mai încolo, la capătul străzii, vezi? După ce am tras o raită prin Kinokuniya, acest paradis al viermilor de bibiliotecă. Două volume de Sartre, unul de Hunter S. Thompson. Nu mai înghit noduri de vinovăție, s-a cicatrizat demult.

Ș-apoi dimineața, prima zi dintr-al patrușcincilea! Cum să nu te lași cuprins de acest instinct primar care te împinge să descoperi teritoriul noului, să-l colonizezi cu propriile tale amintiri, să ți-l faci parte din biografie? Bangkokul e la stânga, la dreapta, în față, în spate. Pașii vor hotărî ei singuri direcția, nu există una care să fie greșită. Te vor purta spre chei, acolo unde peste un sfert de oră te va lua în primire feribotul. Vei face câteva stații pe râul Chao Phraya în direcția Templului lui Buddha de Smarald și a Palatului Regal, cu linia orizontului marcată de zgârie-nori, lăsând în dreapta fastuosul Wat Arun. Regele și eu, eu și prietena mea. Vei continua pe jos până la Wat Pho după care vei traversa din nou râul spre Wat Arun, că n-o să te lase inima să-l ștergi de pe listă… Satisfăcuți, pașii de vor purta înapoi. Obosit, transpirat, fascinat… Poate fi ceva mai frumos decât asta?

Tags: , ,

Leave a Reply