March 30, 2017 Off

Degetul arătător

By in bangladesh, călătorii

Am lămurit situația. O istorie întreagă, ce mai! A început cu Hamid, palid la față, gata să fie concediat dar prea mândru să admită că a greșit.

—Fii atent, Hamid. Deci tu întârzii, pe noi asta ne supără și tot tu stai supărat de parcă noi am fi vinovați de faptul că ne-am supărat. De ce nu zici nimic dacă tot întârzii? O scuză sau ceva de genul, că nu-ți cerem să-ți pui cenușă pe cap.

—That time not talking because you angry, that’s why.

—Și dacă tu nu zici nimic cum crezi că o să ne treacă?

Ca un copil, zău. Mie-mi aduce aminte de adolescența mea, că și la noi în familie scuzele nu prea erau în vogă. Cine călca pe bec, tatona terenul peste ceva vreme prin fraze de contol, inițial reci, apoi din ce în ce mai calde. Până la primul zâmbet. După care nu mai căutam pricină. Normal, că atunci când prietenia și relațiile profesionale sunt puse pe același cântar, ambiguitatea pe care mi-o permiteam în copilărie nu mai reprezintă o opțiune. Pentru Hamid e unica opțiune. Poate a trece furtuna de la sine. Poate că n-o să ne mai pese.

—So I am little man and all things I do my understanding mistake.

Aici Hamid negociază. Hai că poate a greșit că a întârziat. Doar n-o să-și ceară scuze că nu și-a cerut scuze. Cum și-am bănuit, în mintea lui Hamid, „omul mic” e cel care cere iertare și nu cel care cu adevărat a greșit. Puternicii nu greșesc niciodată. Nu în Bangladesh. Îi explicăm șoferului că nu e intenția noastră să-l facem „mic”, ci să evităm tensionarea relațiilor, mai ales în situația când realmente e vorba de greșeala lui. Că e simplu să zică, căutați-vă alt șofer, doar că, vezi tu, noi nu-i zicem să plece, ci să rămână atâta timp cât serviciul pe care ni-l prestează nu e o favoare oarecare, ci o muncă care presupune anumite exigențe. Inclusiv de punctualitate. Și de o elementară politețe. Greu. Foarte greu.

Cel puțin situația s-a detensionat și drumul spre Secretariat nu mai e un calvar.

Între două ședințe, ca să nu pierdem timpul în trafic, mergem în musaferie la un proiect înrudit cu al nostru. Ni se oferă cafea și masă de birou, ca între prieteni. Peste câteva clipe lângă masă noastră își face simțită prezența o femeie, mică de statură și cu un set de hârtie igienică în mână. S-a furișat atât de tiptil încât am tresărit ambii. Zicem, mersi, nu e nevoie, iată deja avem unul pe masă. La care ea arată cu degetul spre setul nostru. I-l înmânăm, ne dă altul la schimb. Tranzacția se face în tăcere fără ca noi să-i pricepem rostul. Dar dacă asta e regula, ne conformăm.

De la colegii noștri aflăm că pe fată o cheamă Shima și că Shima nu vorbește engleza. Nici vorbă de formule de politețe. Vă rog, poftiți, cu plăcere – nu există așa ceva în Bangladesh. Shima cea desculță, cea îmbrăcată în salwar kameez de un oranj amenințător, Shima de statura unei copile de 10 ani, ne fixează cu privirea sa metalică care nu pare să aparțină acestei lumi.

Peste zece minute e din nou alături de masa noastră. Ne privește sever și arată cu degetul spre cănile goale. Le predăm fără să zicem pâs. După prânz, vine din nou. Avem doar niște cutii goale de la KFC. La spatele Colonelului Sanders, un gândac de bucătărie înaintează prudent, face o scurtă analiză a situației pe teren și, văzând-o pe Shima, bate imediat în retragere.

—Pe astea? arătăm spre cutiile cu logotipul Colonelului.

Shima face semn că nu. Dar ce altceva ar vrea să-i dăm? Rămân doar laptopurile și notițele noastre. Suntem un pic nedumeriți. Ne arată cu degetul spre coșul de gunoi de sub masă. Hm… Să aruncăm resturile prânzului încolo? Mă rog, asta ne-am fi priceput și singuri. Dar după ce scăpăm de resturi, Shima ne face semn cu mâna să-i predăm coșul. Shamusha nai, i-l predăm. Adică, probleme nu-s.

Ca o stafie, Shima, de temut. Chiar și după ce am plecat de la oficiul colegilor noștri, tot am rămas cu senzația că din clipă în clipă apare Shima, ridică încet degetul arătător, îl împinge în direcția ta și doar din privire, fără să deschidă gura, te întreabă din senin:

—Documentele la control, vă rog!

Sau nu. Fără „vă rog” că e redundant pe meleagurile astea. Doar documentele. Și controlul. Se poate cu degetul că e clar și așa.

Tags: , , , ,

Comments are closed.