September 7, 2014 Off

Seppo și Teemu în Muntenegru

By in balcani, călătorii

Intrăm în Muntenegru pe întuneric. Presupun că e munte, presupun că e negru, dar negru e tot ce se vede pe geam căci încă nu a început să se crape de ziuă. Un ofițer de poliție se uită plictisit prin pașapoarte și fără să aplice vreo ștampilă ni le returnează fără comentarii. Și noi care stăteam de-a gata să-l anunțăm că moldovenii călătoresc fără vize în Muntenegru. La patru și-un sfert suntem la Ulcinj, luăm câte un espresso. Ulcinj e un oraș albanez și toți în jur sunt albanezi. De după gard cineva strigă: „Hai, Vanessa! Hai, Vanessa!” Se face 5 și urcăm în autobuz.

Din întuneric se desprinde marea. E toată horboțică. Malul stâncos croiește prin ea, dar valurile mușcă și nu se lasă bătute. Drumul șerpuiește la marginea dintre mare și munte. Ba se ascunde într-un tunel, ba urcă pe o creastă. La Petrovac urcă un chefliu întârziat și-și face simțită prezența pe cale olfactivă. În jurul lui se eliberează imediat câteva locuri. La Budva coboară șase și urcă patru. În mai puțin de o oră suntem la Kotor.

Golful Kotor ne lasă cu gurile căscate. E incredibil de frumos. I se zice fiordul Adriaticii grație munților care s-au prins în horă în jurul golfului. Iar orașul? O băsmăluță. Zidurile venețiene, casele din piatră de var, obloane verzi pe la ferestre- avem noroc să-i admirăm eleganța înainte de cântatul cucușilor și trezirea turiștilor. Ne strecurăm într-o ulicioară, ieșim pe o piațetă, o luăm la stânga – stai că aici deja am fost! Orașul vechi e un triunghi a cărui ipotenuză stă rezemată de munte, în timp ce o catetă se scaldă în apele golfului. Pisicile se plimbă prin oraș revendicându-i denumirea care nu le aparține pe drept. Venețienii i-au zis Cattaro, slavii l-au botezat Kotor. Cotorul cărții, lujerul mărului sau rădăcina penei? Motanii se fac că nu știu. Dau din coadă în direcția Muzeului Pisicilor. O berică Nikšićka înainte de deschiderea muzeului pică la țanc. Muzeul nu e o revelație, dar motănașii din coridorul bibliotecii sunt.

Dar stai că s-au trezit și turiștii. Ruși, norvegieni, italieni, chinezi – nu mai înțelegi nimic. Orașul vechi se face mic și se ascunde în spatele tarabelor cu suveniruri care arată exact așa ca toate tarabele de suveniruri – bibelouri fără noimă, că de nu ar fi denumirea orașului pe ele, n-ai mai ști dacă ești în Muntenegru sau în Portugalia. Terasele contraatacă, prețurile urcă, bateriile se descarcă, cheful trece. Ne retragem strategic pe plajă – facă turiștii ce vor!

Asta e… Prețul succesului e anonimatul. Într-un talmeș-balmeș ca acesta nu mai poți sta pe gânduri încercând să pricepi ce-i cu muntenegrenii, cum sunt ei ca oameni și de ce nu stau laolaltă cu sârbii. Ai impresia că localnicii (sârbi, croați, albanezi și bosniaci) s-au retras într-un univers paralel cu acesta pe care l-au lăsat pradă hoardelor barbare. Iar Kotor între timp se aplatizează. Întâmplător mai face parte din Muntenegru, dar în realitate nu este altceva decât o Destinație Turistică Modernă, o afacere comercială de mare succes de pe urma căreia se hrănesc proprietarii hotelurilor, personalul restaurantelor și producătorii de artizanat. Afacerea e corectă, nu e nimic de reproșat aici.

Coboară seara. Poftim și-un concert de Tom Waits. Dar Tom nu e de față. Avem aici trupa Rain Dogs care va interpreta coveruri. Tribut pentru Tom Waits carevasăzică. Saxofonul e plecat după țigări. Îndată începe. Începe fără el. Saxofonul revine la refrenul piesei Telephone Call From Istanbul care e deja a doua pe listă, iar vocalistul rupe vocea mai ceva ca Tom sau, mă rog, identic cu Tom. Țigara, pălărioara, gesturile – sunt momente când te întrebi dacă nu i-o fi fiind vreun frate sau poate că-i chiar Tom în persoană.

Doi tipi fac semne disperate în direcția celor două scaune libere de la măsuța noastră. Credem că se vor mulțămi cu scaunele, dar nu, ei vor și compania noastră. Facem cunoștință. Suntem din Finlanda. Eeeppoo și Eeppoo, aud eu prin vocea răgușită a Falsului Tom.

– Deci vă numiți la fel?

– Nu, nu, nu, zice Eeeppoo mai tânăr. Ne cheamă Seemmuu și Seemmu.

– Identic, nu?!

Cel cu cartea de vizită e Teemu, iar celălalt, ne dăm seama mai târziu, e Seppo. Seppo ridică brațele până la mijlocul burții stringând din umeri după care le ridică într-un gest de c’est la vie până la nivelul umerilor. Seppo, zice Seppo. Teemu e inginer civil într-o companie multinațională. Lucrează la tot felul de proiecte, de la poduri la condominiumuri. Ne întreabă dacă am auzit de Aarno Ruusuvuori. Îmi aduc aminte că da, căci e primul intrat din enciclopedie. Și bineînțeles, admirăm arhitectura scandinavă. Teemu pare foarte mulțumit de ceea ce face în viață. Seppo pe de altă parte a lucrat doar două luni în anul curent, trăind pe ajutorul de șomaj care în Finlanda se ridică la circa două mii de euro pe lună. Are casă în pădure, are biștari și ne invită la pescuit în Finlanda. No problem, zice Seppo și ridică brațele până la mijlocul burții.

Pornind de la nivelul bunăstării fac pod către Aki Kaurismäki pe care-l apreciez enorm, dar sunt nevoit să remarc că personajele sale nu sunt din cele mai înstărite. Oh, zice Seppo, după care Teemu ne informează că Aki e un chefliu notoriu care strică reputația finlandezilor la festivalurile internaționale de film. Odată s-a ridicat pe scenă și abia de-l țineau picioarele. Dar e artist, conchide Teemu, presupunând că i se iartă. C’est la vie, strânge din umeri Seppo și-și mai comandă o halbă de Nikšićka.

Între Romeo Is Bleeding și Downtime Train aflăm că Seppo nu se prea împacă cu nevastă-sa. Urma să vină și ea la concert dar s-a supărat pe Seppo și aici Seppo a ridicat teatral brațele până la nivelul umerilor, după care s-a decis să caute veceul. Între timp, Falsul Tom arunca banane în ciocolată către publicul animat și ne provoca la o sesiune participativă inspirată din Down By Law: I scream, you scream, we all scream for ice-cream. Ultima se presupunea că trebuie să o cântăm în cor, dar tocmai aici Seppo apare alături de vocalist și se oferă voluntar să-i țină isonul. A înțeles imediat care-i treaba și, chiar dacă se ținea pe picioare mai rău decât Kaurismäki la decernarea Palmierului de Aur, a declarat cu gravitate că we all scream for ice-cream.

Și aici am avut o mini-revelație căci, de fapt asta și este spiritul locului. Nu e vorba de sârbi sau croați, muntenegreni sau albanezi. Turiștii și orașul sunt țesuți împreună. Evident, Kotor e despre munte și mare, dar mai ales Kotor este despre aceste întâlniri minunate, personaje deșucheate, situații încurcate. Azi Falsul Tom cântă în fața publicului cu finlandezul Seppo, iar mâine o să fie altceva. Iar poimâine cine știe, dar ceva precis că o să se întâmple. Și ce dacă Tom e fals, iar Seppo e un șomer finlandez cu casă, undiță și nevastă? Totul se mișcă ca-n vis de parcă am fi pasagerii unei nave. E la nave va…

A doua zi dimineața, în conformitate cu instrucțiunile a doi finlandezi petrecăreți urcăm la cetate pe calea cea trudnică economisind astfel 6 euro de persoană. Tragem o sperietură zdravănă în momentul în care trecem pe lângă o curte cu câini, dar instrucțiunile se dovedesc a fi corecte așa că după ce ne-am venitilat cu brutalitate plămânii iată-ne sus, lângă Biserica Sfintei Maria Dătătoare de Sănătate, de unde Orașul Vechi se vede ca-n palmă. Iar în portul orașului e ancorată o corabie uriașă. Mai înaltă decât zidurile cetății, mai înaltă decât turlele bisericilor, corabia vine să-i înghită pe ruși, chinezi, italieni, spanioli, finlandezi, americani și să verse în stradelele medievale o nouă porție de turiști bezmetici.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.