October 10, 2016 Off

Realitatea orașului fantomă

By in bangladesh, călătorii

Revenirea în Bangladesh este o călătorie în Țara Oglinzilor. Realitatea de acasă, realitatea de aici… deosebirea este atât de radicală încât ai impresia că tot ce ai lăsat în urmă e un vis pe cale să se destrame, iar tot ceea ce vezi este, de fapt, tot ceea ce există. Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie, Regina Roșie și Morsa. Apartamentul de pe strada 25 din cartierul Banani. Strigătele papagalilor. Chemarea la rugăciune. Claxoanele. Dar dacă avem două realități în loc de una, nu este ca și cum nu am avea niciuna?

Zice Jean Baudrillard că realitatea a fost asasinată. Cică s-ar fi produs o crimă perfectă. Perfectă fiindcă asasinul nu a lăsat urme. Nici cadavru. Nici indicii. Nu avem idee care i-au fost motivele. Chestia e că a fost ceva, iar acum e altceva la fel de efemer ca ceea ce a fost. Iar ce va fi mâine nu știm. De fiecare dată suntem prostiți de iluzia realității care ne face să credem că asta e tot ceea ce este. Și, în cele din urmă, e doar suma incompletă a unor semnale pe care le precepem într-un moment dat. La drept vorbind, eu nu pricep mare lucru din ceea ce pretinde Baudrillard. Disting o deziluzie, o nostalgie după trecutul care nu a fost erodat de tehnologii și capcane informaționale. Și asta reverberează ceva în mine. Ceva fără contur.

Trecutul acesta aparținea civilizațiilor care nu-și puneau multe întrebări. Prășeau, săpau, mâncau, făceau copii și aduceau orfande zeilor. Bangladesh este mai aproape de acest ideal decât ar fi orice țară europeană, inclusiv și Moldova, dar nu suficient de aproape. Bengalezii stau pe facebook, urmăresc clipuri pe youtube și au niște idei năstrușnice în privința realității. Hamid, bunăoară, crede că coca cola se face din grăsime de porc dinadins ca să-i enerveze pe musulmani. Noi murim de râs, dar el jură că a văzut un clipuleț pe youtube care descria toată tehnologia. Hamid preferă 7Up, dar ocazional bea și cola, semn că nu e incurabil.

În zi de weekend ne sculăm cu noaptea-n cap ca să evităm traficul din Dhaka. Folos puțin, căci la șapte dimineața Hamid nu răspunde la telefon, iar cu zece minute mai târziu (după ce iese din duș) ne informează că vine peste douăzeci de minute să ne ia. Așa sau altfel, traficul nu ne creează probleme. Ieșim din oraș prin cartierul Bashundara. În conformitate cu planul urbanistic, în această zonă urmează să apară Noua Dhaka, la moment e mai mult stufăriș, dar realitatea nu stă pe loc. În bengali la stufăriș se zice kashful, cum ar fi floarea-norilor, iar cuplurile tinere adoră să facă poze în câmpuri de kashful și, bineînțeles, să le posteze pe facebook. Norii, dacă tot i-am pomenit, sunt egal de zburlii, cerul e senin, iar ziua pare a fi una perfectă pentru o excursie în afara orașului.

Intrăm în Sonargaon înainte de ora 9. Muzeul urmează să se deschidă în zece minute, iar paznicul ne sfătuie să mergem mai întâi la Panam Nagar – Orașul Fantomă. Ajunși la fața locului, ni se explică că intrarea în Orașul Fantomă este permisă de la ora zece. Și-acum ce ne facem? Noroc că paznicul respectiv se arată mai indulgent, ne lasă să intrăm mai devreme de orele de program. Achităm câte 100 de taka, luăm bilet, intrăm.

Orașul Fantomă este tot ce a rămas de la vechea capitală – o ulicioară formată din vile, pe timpuri somptuoase, aflate astăzi într-o stare de romantică ruină. E fascinant să te gândești că în urmă cu trei sute de ani în aceste conace pulsa viața, cadînele ieșeau pe verandă, boierii semănau porunci, iar servitorii le culegeau de pe jos și alergau să le îndeplinească. Pentru venetici de-alde noi, locul ăsta e o perluță, dar benagalezii sunt perfect indiferenți față de ruine. Un bloc modern din Dhaka este pe măsură să producă niște strigăte de admirație, nu și ruinele. Ruine găsești câte vrei, ce contează dacă au trei sute de ani sau trei? Aspectul practic, luxul ostentativ este ceea ce dictează regulile de joc în Bangladesh. Pentru ruine ai nevoie de un ochi romantic, iar majoritatea populației e prea flămândă ca să se preocupe de treptele superioare ale piramidei lui Maslow. Hamid zice că-i place. S-ar putea, deși credem că se bucură mai mult de faptul că a descoperit odată cu noi un loc unde i-ar putea aduce pe vizitatorii ahtiați după vestigii culturale. Și, bineînțeles, se bucură fiindcă ne bucurăm noi.

O droaie de copilandri se țin scai din urma noastră. Nici că le pasă de fantome sau ruine, dar foreignerii ăștea sunt fascinanți. E vorba de mine și de prietena mea, bineînțeles. Hamid parcă nu-i ghidul nostru, ci ghidul copiilor.

—Mal-do-va, zice Hamid. Same as Russia.

—Care Rusie, Hamid! Să nu mai zici niciodată așa ceva. Nici când nu suntem de față. E ca și cum am zice că Bangladesh e same as Pakistan!

Relația bengalezilor cu Pakistanul e la fel de complicată ca relația noastră cu Rusia. Ambele teritorii musulmane au cesionat de India în 1947 formând Pakistanul de Vest și, respectiv, Est. Elitele, vorbitoare de urdu, au mers la Karachi. Grosul populației, vorbitori de bengali au format Pakistanul de Est. Realitatea din Bangladesh nu se potrivea cu realitatea din Pakistan. Bengaleza a fost expulzată din programele școlare spre nemulțumirea populației, iar bengalezii au devenit un fel de carne de tun. Disensiunile interne au provocat un război civil destul de sângeros, a cărui ecouri mai stăruie. În 1971, urmare a ajutorului militar din partea Indiei, Bangladesh și-a obținut suveranitatea. „Limba noastră” e sărbătoare națională nu doar în Republica Moldova.

Peste aproximativ o oră suntem din nou în fața muzeului din Sonargaon. Edificiul datează din 1905, fiind reședința zamindarului, un gen de administrator provincial. Britanic pe dinafară, indian pe dinăuntru, palatul zamindarului este de o eleganță rară. Teracota albă, acoperită cu ornamente florale îl face să semene cu un vas de porțelan. În fața palatului e un lac și o alee de palmieri. Din păcate, palatul e închis pentru vizitatori. Muzeul de artă populară însă, situat în spatele grădinii, e o construcție modernă, exact pe gustul bengalezilor. Exponatele denotă faptul că meșterilor populari nu le lipsea spiritul umorului. O barză minusculă înghite un pește gigantic pe o tavă pentru bucate din pește. Nu-i de râs?

Pe traseul nostru se mai află și micuța moschee Gauldi, construită în 1519, înainte de invazia Mogulilor. Existența unei comunități musulmane anterioare Marilor Moguli nu este o mare surpriză, deși dimensiunea moscheii sugerează că numărul musulmanilor din Sonargaon nu era prea mare în acea epocă. Islamul a pătruns tiptil în sud-estul Indiei, primii convertiți fiind budiștii și hinduiștii atrași de misticismul sufist importat din Iraq. După care a urmat o miserioasă incursiune a turcilor nomazi din sudul Afganistanului. Se zice că protagonistul acestei conquiste a fost un oarecare Bakhtiyar Khilji, care a înaintat atât de repede încât doar 18 din cavelerii săi i-au ținut pasul. În tot cazul, precursorii Sultanatului Bengal, care s-a impus în secolele 14-16, au constituit o verigă importantă a comerțului dintre arabi și chinezi.

Cu alte cuvinte, suficientă istorie pentru jumătate de zi. Doar că această informație nu este disponibilă la fața locului, cel puțin nu pentru vorbitorii de engleză. Noroc de Wikipedia și Lonely Planet că altfel am fi rătăcit ca două fantome occidentale într-un oraș al fantomelor orientale. Cum ziceam, bengalezii nu sunt prea sensibili la vestigiile trecutului istoric. Pentru mulți Bangladesh a început în 1971, iar ce a fost înainte numai Allah știe. Măsura timpului e acum, mâine sau demult. Pentru noi e un sport obișnuit să contemplăm palatele și cetățile din vechime reflectând asupra cursului civilizației și exclamând sporadic: Îți imaginezi?

Un bengalez care își imaginează trecutul este o pasăre rară. Ne convingem de acest lucru seara în timp ce-l copleșeam cu impresiile din cursul zile pe instuctorul nostru de yoga. Prima întrebare a lui Ashis este dacă am fost la Barodi. Barodi, dacă am prins corect ideea, este reședința unui saddhu vestit pe nume Lokenath Brahmachari.

Same as God for us, zice Ashis. Un ascet care comunică la direct cu universul.

—Și am putea să-l vizităm și noi? întrebăm fascinați de răspunsurile pe care ar putea să ni le dea sfântul.

Not possible now. Because he is there.

—???

Eu am auzit „there” (acolo), prietena mea a auzit „deaf” (surd). S-a dovedit că sfântul e „dead”, a murit cu mulți ani în urmă, iar mormântul lui este un loc de pelerinaj. Am întârziat. Cu trei sute de ani.

Dar asta e realitatea. Pentru Ashis, mormântul unui saddhu nu este un loc istoric. Este un loc de cult. Nu contează dacă a trăit cu trei sute de ani în urmă, sau trei mii, sau treizeci. Sfințimea locului nu e totuna cu vechimea în muncă. Trecutul este impregnat în prezent. Numărul de ofrande îl fac real, iar legenda ține locul discursului istoric.

În tot cazul, nu avem cum să stăm de vorbă cu venerabilul Lokenath Brahmachari. E o fantomă.

Tags: , , , , , , , ,

Comments are closed.