November 8, 2016 Off

Răsărit de soare la Nagarkot

By in asia de sud-est, călătorii

Ne trezim cu noaptea-n cap, e trei și jumătate. Da, știu, cică am pus cruce pe răsărituri de soare la Borobudur, dar acum e diferit. La Borobudur, aglomerația de turiști estompa ruinile. Mi-am zis nu merită. E mai mișto să le examinezi în voie, fără fente hollywoodiene. La Nagarkot nu-s ruine. E Himalaya. Lanțurile muntoase fac horă în jurul „delușorului” (cota 2100!), aflat la 32 km distanță de Kathmandu. Iar turiștii sunt de alt soi. Într-un fel sau altfel caută înălțimile. Spirituale, geografice…

Până și trezirea în toiul nopții are ceva magic. Rupți din împărăția somnului, scrutăm bezna din jur, încercăm să deslușim repere. La volan e Dorze. Drumul e zmuncit, plin de gropi. Dorze face ce poate. Din difuzoare, Kanika Kapoor, o vedetă pop din Bollywood, pretinde a fi o supergirl from China. Mașina saltă în ritmul muzicii. Mai sus, tot mai sus. Ne oprim în fața unei coline și Dorze ne arată cu mâna: Acolo!

Într-acolo duc niște scări. Sus, sus și iar sus, aceasta e legea din Himalaya. Aerul e îmbătător. Adevărat, e și rece, dar acest detaliu nu ne strică buna dispoziție. Ne încălzește ideea că în câteva ore vom vedea crestele Himalayei. Iată-ne deja sus, dar până una alta nu prea avem ce face. Suntem noi și încă o duzină de oameni. Localizăm răsăritul, o nuanță ceva mai luminoasă de albastru. Carevasăzică de acolo urmează să iasă soarele. Tragem cu urechea la ce spune ghidul. „La stânga o vedeți pe Annapurna, alături de el sunt piscurile Fishtail, dincoace îi avem pe Ganesha – trei creste vecine, iar în spatele lor, acuma nu se vede prea clar e muntele Everest. Mai pe dreapta se văd vârfurile Langtang.”

—Cum, cum? Langtang? mă dau eu pe lângă ghid.

—Lantang, zice ghidul, întorcându-mi spatele și dedicându-se exclusiv turiștilor care l-au plătit.

Colina e de dimensiunea unui teren de baschet, o măsurăm cu pașii în lung și-n lat în timp ce vânăm primele raze de soare. Pe centrul ei se află un turn de observație pe care urcă prietena mea, după care mă urc și eu. Cei din vârf sunt primii care observă cum se naște lumina. Un „ah!” colectiv răsună în vârful dealului din Nagarkot și zău că ne apucă și pe noi o frenezie neobișnuită, de parcă n-au mai fost și nu vor mai fi răsărituri, de parcă am asista la o taină a creației, de parcă soarele ne-ar pupa în creștet, înscriindu-ne în martorii nașterii sale. Suntem încercuiți de roz. Dinții Himalayei demarchează hotarele împărăției. Acolo e China. Dincolo e India. Aici suntem noi, pe o insulă verde, mică. Un punct din care universul se vede ca-n palmă.

Un pisoi alb se plimbă printre picioarele martorilor răsăritului de soare. Îl iau în brațe să vadă și el.

—Vezi, Mițucă, ăsta-i Everest!

Mițucă, care a văzut Everestul mai des decât noi, se retrage în tufiș să caute iarba pisicilor. Noi, îmbătați de fericire, coborâm la poalele colinei. Luăm niște cafea cu lapte la o terasă mică și simpatică. Bătrânul Ozzy zice din casetofon că-i un dreamer. Suntem solidari cu el. Să visăm și să facem ca visele să se împlinească. Cafeaua e bună. Păsările se iau la întrecere cu Ozzy, visătoare de la Dumnezeu.

Între timp se face șapte. Îl găsim pe Dorze și coborâm de pe colină. Acum că s-a făcut lumină, peisajul de la poalele munților pare să fie inspirat din filme SF. O civilizație extraterestră a cărei turnuri de observație stau la straja împărăției. Dorze zice că sunt fabrici de cărămidă. Fie și-așa. Văzute de-aproape, grădinile din sat sunt fix ca ale noastre: castraveți, dovleci, porumb, țigăncușe. Atâta doar că dealurile sunt ceva mai înalte. Mult mai înalte, de fapt.

În felul acesta intrăm în Bhaktapur. Dorze rămâne la intrarea în orașul vechi. „Într-o oră ne întoarcem”, îi spunem noi, dar hoinăreala prin orașul vechi ne ia cea mai mare parte a dimineții. Orașul e aproape pustiu, piața Durbar e la dispoziția noastră. Abia dacă vezi câte un trecător. Intrăm într-un templu cu porțile aurite. O bătrânică ne face semn să o urmăm. Cunoaștem strategia – o să ceară bacșiș. Dar ne lăsăm conduși de ea spre un patio într-al cărui centru se afla o piscină, iar pe mijlocul ei  – o cobră de piatră. În mitologia hinduistă, șarpele Naga este adversarul lui Garuda, păunul, dar se zice că șerpii cunosc elixirul nemuririi și sunt paznicii izvoarelor. Dăm să ocolim piscina prin dreapta, dar bătrâna ne face semne vehemente cu mâna că nu avem voie. Înțelegem în cele din urmă că într-un templu hinduist e corect să faci cercul în sensul acelor ceasornicului, altfel e de rău augur. Cuminți, o lăum spre stângă. Uf. Eram cât pe ce să enervăm cobra.

După micul dejun la Himalaya Java mai încercăm un templu. „Buddha”, ne explică călugărul și ne poftește să ne aplicăm câte o tikka pe frunte, semn că suntem bineveniți. Acum că știm regula, facem cercul în direcția corectă. Interesant lucru: budismul nepalez nu pare să se fi desprins total de hinduism. Nu e ca în Japonia sau Vietnam. Aici, în Nepal, Buddha nu e altceva decât un avatar al lui Vișnu, o divinitate printre alte mii de divinități. Și în același timp, Buddha e un om: aici s-a născut, aici a crescut, aici a fost iluminat de înțelepciune. Lumbini, orașul de baștină al lui Buddha e mai la sud de Kathmandu.

Hoinărim prin oraș, intrăm în dughene cu antichități. Măștile tibetane sunt extraordinare, la fel și icoanele budiste – tanka. Realizăm că ar fi cazul să facem cale întoarsă, dar e atât de fascinant ceea ce vedem, încât pașii ne poartă sprinteni spre ulicioare dosite, spre noi descoperi surprinzătoare. Culorile sunt nemaipomenite. Roșu și turcoaz. Galben imperial și smarald. Indubitabil, e Asia, dar are și un vino-ncoace de Americă Latină. Copilașii pun palmele împreună și pronunță cu voci de rățușcă: „Namaste!” „Namaste”, răspundem noi. Categoric e Asia.

Ca idee, Patan, spre care înaintăm la ceasul amiezii în ritmul săltăreț a lui supergirl from China, e continuarea logică a Bhaktapurului. Și aici intrăm în muzee, temple, magazine de antichități. La un moment dat ne apucă amețeala, presupun că e echivalentul asiatic al sindromului Sthendal când ești pe punctul să leșini de la atâta frumusețe. Sau, mai banal, o fi faptul că suntem în picioare de la patru dimineața. Înțelegem că e cazul să ne oprim la un han. Alegem Café de Patan, în special pentru denumirea exotică. Prietena mea își comandă niște momo – un fel de colțunași nepalezi, în timp ce eu mă aventurez să-mi iau un set de bucate newari. Alegerea mea nu e prea reușită, ingredientul de bază e pielea de mistreț. Și eu care n-am pus limba pe șoric în viața mea! Noroc că se servește cu un strop de aila, o țuică din aia bună.

Ne desprindem de Patan. Ușor, căci mai avem locuri de descoperit. Plus că nu poți umbla toată ziulica cu ochii cât cepele. „Peste juma’ de oră suntem în Kathmandu” ne asigură Dorze. Și acurat peste jumătate de oră traversăm râul Bagmati care-i granița convențională dintre cele două orașe. Să ne odihnim, zicem, să ne lămurim cum e cu apa fierbinte la hotelul „Mi casa” și să facem ordine în impresiile acumulate peste zi. Căci mâine e tot Nepal și drumul a pus stăpânire pe noi.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.