February 7, 2017 Off

Problema patrimonială

By in asia de sud-est, călătorii

Prima dimineață din 2017, în George Town, insula Penang, iar viitorul e o pagină de un alb imaculat, o pagină albă-albă, căci e vreme să înceapă marea hoinăreală și asta e lucrul la care ne pricepem cel mai bine, chiar dacă ne pricepem și la altceva. Motto-ul, potrivit căruia viitorul e o pagină albă, l-am însușit dintr-un roman de Junot Diaz și e valabil oricând, atâta doar că noi mai mereu îl compromitem, mâzgâlind pagina respectivă cu planuri, griji, rezoluții, promisiuni. Niciodată-niciodată, zicem noi. Sau: de luni cu siguranță. Sau și mai și. Are perfectă dreptate maestrul Lică atunci când zice că atunci e de la diavol, și doar acum, acum și numai acum e de la Dumnezeu.

În călătorie e numai acum. Acum ce facem? Acum pornim la drum. Aici e harta, dincoace e teritoriul. Nemăsurat de pașii noștri, nevăzut de ochii noștri, necunoscut de inimile noastre. Noi n-avem voie să-l mâzgâlim. Teritoriul e cel care ne desenează pe noi, ne scoate în cale imagini și chipuri, ne șoptește dialoguri, ne rătăcește în așa fel încât să ne regăsim. O luăm la pas ușor pe strada Leith, după care facem stânga pe bulevardul Chulia din simplul motiv că într-acolo ne duc pașii. Intersecția dintre Leith și Chulia devine în mod miraculos un eveniment din biografia noastră. Inalterabil. Indelibil. Intră în registrul memoriei și devine parte din noi. Și noi devenim parte din peisaj. La intersecție, pe unu ianuarie, eu și cu prietena mea.

Și poftim, pe pagina albă apar contururi ale căror autori nu noi suntem. Penang ne scoate în cale o casă roz cu inscripția Mon Teng Pheow. În dreapta ușii e desenat un vânzător ambulant. În stânga ei – o bucătăreasă care prepară prăjiturele. Un cățel negru stă culcat în mijlocul curții. Altul, tot negru, stă cu urechile ciulite. Traversăm strada. Pe o ulicioară lăturalnică dăm nas în nas cu Marylin Monroe, Mister Bean, Mona Lisa și Wolfgang Amadeus Mozart. Celebritățile, în mărime naturală, sunt pictate pe zidul proaspăt văruit. După cum ziceam, artiștii și-au făcut de cap prin Penang și minunății din astea o să ne mai iasă în cale. Pașii ne partă prin galerii, pe sub arcade. Galbene, mov, portocalii, verzi. Un amărăștean își împlinește somnul dimineții direct în stradă, pe teracota multicoloră. Pășim atent pe lângă el ca să nu-l trezim. Apoi bulevardul Chulia se termină în fața oceanului. Cotim spre dreapta, pe joncțiunea Pengkalan, spre mahalaua contrabandiștilor de opiu. Casele sunt construite pe picioroange de lemn, e de mirare cum au supraviețuit în condițiile modernizării. De când zona a intrat sub protecția UNESCO, traficul de bază sunt bibelourile turistice. Plătim tribut, ne încărcăm cu magnețele.

Revenim în cartierul istoric pe strada Armenească. Pe un perete e pictat Bruce Lee în voleu. Pe alt perete e un motan roșcat pe nume Skippy. Intrăm în cafeneaua Kopi C și cerem espresso și vafe. Chelnerul se retrage apoi apare cu o ceșcuță de cafea. Se retrage din nou și revine cu vafele.

—Și zahărul?

Chelnerul pleacă din nou apoi revine iarăși ca să întrebe dacă dorim zahăr brun sau alb. E o chestie ciudată în Penang – niciodată nu se aduce zahăr la cafea, dacă nu insiști în mod special asupra acestui amănunt. Iar când ceri zahăr, chelnerii se fâstâcesc de parcă au făcut o mare boroboață. Am încercat în câteva rânduri să elucidăm acest mister dar răspunsurile au fost de fiecare dată confuze.

—Oh, e greșeala mea, domnule. Da, sigur, în alte localuri se întâmplă să mai uite să ofere zahăr, dar într-un local ca al nostru era datoria mea să întreb.

Excesul de amabilitate ne stârnește și mai mult curiozitatea dar, nevrând să părem nemulțumiți, acceptăm explicațiile formale. Poftim ghicitoare chinezească. O fi vorba de o sofisticată stratagemă orientală prin care gazdele se fac că-s mici și nepricepuți, astfel încât mușteriii să se simtă mari și înțelepți?

Restul zilei, după care și ziua următoare trec mai mult sau mai puțin în conformitate cu acest scenariu. Ne plimbăm prin oraș, teritoriul devine tot mai al nostru, harta tot mai inutilă. În unele localuri ne salută ca pe niște vechi cunoștințe, eticheta de turist haihui la cap se dezlipește de pe noi. Nu ajungem până la a fi serviți „ca de obicei”, dar când comandăm câte o bere Tiger, gesturile chelnerilor par să zică „știam eu” și chestia asta ne place, ne relaxează. La hotelul Dumbrava Muntri suntem „acasă” la modul provizoriu.

Asta ne dă curaj ca în ultima zi a călătoriei să încercăm o nouă aventură. Distanța dintre Penang și Langkawi e puțin peste o sută de kilometri, prin urmare nu poate fi foarte complicat să ajungem acolo? În plus, toată lumea critică plaja Batu Ferrenghi din Penang și laudă plajele cu nisip alb din Langkawi. Hotărât. Ne sculăm devreme ca să prindem feribotul de la 8:30 spre insula Langkawi. Ambarcarea pe vapor e o plăcere în sine. Nu e gară feroviară. Nu e aeroport. Nu e stație de autobus. Un port e un port, iar regulile lui sunt scrise de marinari. Cineva aruncă o funie la mal. Un ajutor o leagă de chei. Trage. Corabia se leagănă ca și cum ar fi o ființă adevărată, nu un simplu mijloc de transport. În cele din urmă se aruncă pasarela. Arătăm biletele, urcăm pe vapor.

În cabină e frig ca în congelator. Noi suntem îmbrăcați ca pentru plajă. În fața noastră e o familie mixtă. Bărbatul are trăsături europene. Femeia e asiatică. Copilul a preluat trăsăturile mamei. Femeia trage un pulover gros peste copilul asiatic care ne privește curios fără să clipească. Apoi femeia îmbracă și ea un pulover. Peste pulover își pune o vestă. Cu glugă. Bărbatul o privește resemnat. Prietena mea și cu mine ne lipim unul de altul ca să ne încălzim.

Peste trei ore suntem în Kuah, centrul administrativ al insulei Langkawi. Avem o problemă. În Kuah nu există plajă, iar cea mai apropiată se află în Pantai Cenang, la circa 40 minute distanță. Facem socoteala în cap. O oră încolo, o oră înapoi, iar la trei fix avem returul. Asta e, n-avem vreme de pierdut. Pentru o scurtă scăldătură, luăm un taxi la prețul fix de 30 ringgiți și ne urnim din loc.

Din punct de vedere al logisticii e o smintenie. Dar, într-un fel, nu regret. Toți vorbesc despre nisipurile albe și noi, fiind atât de-aproape, să nu facem o verificare la fața locului? Nu se poate.

—Gândește-te, care sunt șansele să revenim în zonă?

Prietena mea pare să fie de altă părere.

—Și dacă revenim, cel puțin o să știm dacă merită…

Eu am intrat în apă. Prietena mea a rămas la mal, pe nisipul alb. Marea era liniștită, fără valuri. Apa nu era nici prea rece, nici prea caldă. Exact potrivită pentru o zi însorită de ianuarie. A durat exact cinci minute. Am ieșit la mal și ne-am comandat câte o coca cola. După care am găsit un taxi și ne-am întors în Kuah. Totuși nu se poate afirma că nu am fost în Langkawi.

Când am ajuns în Penang turna cu găleata. Am admirat ploaia vreme de cinci minute după care, convinși că nu se termină cu una cu două, am alergat iute să prindem un uber. Eram uzi leoarcă. Șoferul ne-a oferit un prosop. Am ajuns la hotel în cinci minute. Musonul a alergat în față ca să ne întâmpine. Pe post de bine-ați venit, am găsit odaia noastră din Dumbrava Muntri inundată. Stropii izbeau înnebuniți în geam iar apa înainta cu perfidie spre mijlocul camerei.

—Aaa! Vezi că valiza ta plutește!

Într-adevăr, valiza mea, insensibilă în fața interperiilor meteorologice, stătea cuminte în balta adâncă de două degete. Am urcat-o pe comodă și am alergat la recepție. În spatele tejghelei, un angajat al hotelului lucra energic cu teul. Imediat a venit cineva în odaie să evalueze situația. Era identică cu cea din odăile vecine. Din câte-am înțeles, canalul de scurgere din jurul hotelului s-a înfundat și, atâta vreme cât nu contenește ploaia, balta rămâne cu noi. Dar au fost suficient de amabili ca să ne ofere o cameră la etaj.

—E un hotel patrimonial, domnule, a strâns din umeri doamna de la recepție, resemnată.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.