July 25, 2016 Off

Povestea celuilalt

By in bangladesh, călătorii

Securitatea personală și percepția privind securitatea personală nu sunt același lucru. Despre prima putem judeca în termeni cantitativi sau calitativi, în orice caz – raționali. Cod galben, portocaliu, roșu. A fost portocaliu, acum e roșu. Dar e o problemă. Toate aceste aprecieri se fac post-factum, după ce tărășenia s-a consumat și mare folos din culorile respective nu e. Adică, gândește-te și tu: când e mai sigur să te plimbi pe malul lacului Gulshan, acum sau cu o lună în urmă? Eu zic că acum e mai sigur decât cu o lună în urmă, căci atunci erau toate condițiile ca tărășenia să se întâmple, iar acum, în pofida codului roșu, dar pe fundalul măsurilor sporite de securitate și ca efect al faptului că incidentul s-a consumat, repetarea unui atac de aceiași avergură este mai puțin probabilă.

Toată chestia este că în asemenea situații, psihicul nostru bagă piciorul în raționamente logice și se lasă pradă anxietății. Percepția privind securitatea personală e o mărime variabilă care se raportează la psihologie într-o măsură mai mare decât la factologie. Imediat ce schimbi mediul, intri într-o stare de alertă. Nu se întâmplă nimic și starea de alertă se stinge. Auzi un reportaj despre cele întâmplate în îndepărtata Germanie și starea de alertă crește. Auzi chemarea la rugăciune a muezinului și panica se triplează. Scapi o furculiță și faci atac de cord. În cele din urmă, ajungi la concluzia că condițiile de stres sunt mai periculoase decât pericolul ca atare.

Și uite așa, volens-nolens, scanezi fețele trecătorilor în căutarea dușmanului în timp ce porți o discuție cazuală în mașină. Între timp, un amic îl sună pe șoferul nostru să-i comunice că nevastă-sa (a amicului) a decedat în timpul nașterii. Asta după ce a căzut noaptea din pat. Copilul, aflăm imediat, s-a născut cu pleoapele încleiate.

Doamne ferește, zicem noi. Precis că not beating? Că tocmai asistasem la două prezentări: una pe violența domestică și alta pe mortalitatea maternă. Hamid ne asigură că precis nu e vorba de bătăi fiindcă în cazul de față e vorba de love marriage.

O vreme ne deplasăm în tăcere. Scanăm în continuare, fără ca să o facem înadins, fețele pietonilor. Opa, l-ai văzut pe ăla, ce cătătură a făcut? Ce? Unde? Inșii ăștea au mutre de teroriști. Și straie întunecate. În schimb, ăștea doi arată foarte pașnic. Da-da, și tocmai din cauza asta s-ar putea să fie ei teroriștii. Le-ai văzut chipurile celor din ziar? Arată ca tine și ca mine.

—You guys afraid for me? se interesează Hamid.

Sigur că ne e frică pentru tine, Hamid-bhai, ne grăbim să-l liniștim pe șofer, dar el se face alb la față. Stai că iar a încurcat gramatica.

Măi Hamid, nouă ne e frică pentru tine, nu de tine, pricepi?

Oftează ușurat. Între timp îl sună același coleg să-l anunțe că soția e vie. Cât pe ce s-o îngroape, că nu avea deloc puls, dar uite că și-a revenit. Oftăm și noi ușurați.

—Is good. But the doctor is bad.

Acasă stăm ca două păsări în colivie. Într-o seară mâncăm hrișcă. În altă seară mâncăm zeamă. Mâncăm mămăliguță. Ghiveci de vânătă. Ieri jackfruit. Azi mango. Mâine pepene. Deunăzi l-am rugat pe Hamid să ne ia niște coriandru proaspăt și el ne-a adus coriandru uscat marca „Fresh”. Proaspăt am vrut, proaspăt am primit. Și așa, stând la balcon după o oră de știri și podcasturi, ajungem să realizăm că „noua normalitate” este o isterie colectivă caracteristică pentru vremurile în care trăim. Nu e nimic special în chipul dușmanului, specific e faptul că teroriștii țipă ca niște apucați „Moarte pocitaniilor!”, iar guvernele responsabile din occident țipă apucate „Moarte pocitaniilor!”.

O să țipe și o să se liniștească. Capacitatea comunităților umane de a se adapta la situații extreme este impresionantă. Ne gândim la israeliții care de la fondarea statului Israel trăiesc cu frica-n sân, dar nu renunță la joggingul de dimineață. Ne gândim la coreenii, într-ale căror hoteluri, în loc de instrucțiunile de evacuare în caz de incendiu, stau afișate instrucțiunile de evacuare în caz de atac nuclear. Foarte posibil că atacurile vor continua, iar guvernele vor răspunde provocării instituind o nouă funcție publică anti-tero. Eventual, în locul armatei care, în condițiile războiului informațional, devine aproape anacronică. Cumva-cumva. Mai devreme sau mai târziu. Vom inventa ceva. Dar nu vom auzi, niciodată nu vom auzi, povestea celuilalt.

Tags: , , ,

Comments are closed.