February 7, 2004 Off

Zen de Lisabona

By in portugalia

Mi se părea ciudat să călătoresc în felul ăsta – fără pregătiri anterioare, fără a decide ce vreau să văd mai întâi de toate, la urma urmei, fără a-mi procura bilet la tren şi a-mi rezerva o cameră în hotel cu câteva zile înainte. De data asta a fost anume aşa: la 5 încă eram la lecţiile de spaniolă, la 7 serveam cina improvizată acasă, la 8 şi ceva eram în librăria din Cortes Inglés, alegându-mi un ghid al Lisabonei. În cele din urmă am ales unul, care te miri cum se chema – „Un fin de semana en Lisboa” – exact ceia de ce aveam nevoie. Peste o altă jumătate de oră fericitul posesor al biletului tur-retur Madrid-Lisabona (eu!) frunzărea fericit ghidul cu pricina. Printre alte lucruri, mai mult sau mai puţin ştiute am aflat că: grecii antici îl considerau pe Ulisse fondatorul oraşului, numit de ei Olispo; arabii l-au rebotezat Ascbouna; Fernando Pessôa locuise în cartierul Chiado şi fuma câte 80 de ţigări pe zi; faimoasa Torre de Belém se afla nu în Lisabona, ci în orăşelul cu acelaşi nume din suburbiile Lisabonei, Sintra (unul din etapele călătoriei lui personajului revertian) era accesibilă, dar puţin interesantă. Aventura se promitea să fie excelentă, iar începutul leger.

Sâmbătă

În tren, după ce am „înghiţit” ultimele pagini din „Leviatanul” lui Akunin, m-am vârcolit în fotoliul 6P din vagonul 39 până în cele din urmă am adormit. Peste câteva ore (se făcuse deja dimineaţă) îmi frecam buimac ochii în gara Santa Apolonia din Lisabona. La ghişeul oficiului turistic am plătit 30 de euro pentru cea mai ieftină cazare posibilă, eliminând ultima grijă în legătură cu această escapadă. Până la 12 mai era destul timp, dar puţin de pierdut aşa că m-am aventurat la nimereală în una din ulicioarele, care în opinia mea, m-ar fi scos în centrul capitalei portugheze. Aceasta a fost o mică greşeluţă strategică, căci Lisabona s-a dovedit a fi mama dealurilor şi colinelor (mai multe decât în Roma şi mai verticale decât în San Francisco. Am măsurat urcuşurile şi coborâşurile labirintinului oraş medieval timp de vre-o oră, fără să mă apropii câtuşi de puţin de ţintă. Nu era o tragedie căci oraşul dezvăluia nişte privelişti nebănuite, în special de pe miradorul de lângă Igleja da Graça. Miradoare se numesc locurile situate la înălţime de pe care se pot admira vederi panoramice extraordinare. Cartierul în care rătăceam binevol se dovedise a fi Mouraria, vechiul aşezământ arab. Harta nu era bună de nimic căci ulicioarele păreau a fi mai numeroase decât casele din cartier, aşa că în cele din urmă am renunţat şi am coborât spre mare, unde cartierele erau satisfăcător de plate.

Foarte repede m-am regăsit în centru.

Sar peste impresiile privind Praça Figueira, pe care am zărit-o din fugă căutând nerăbdător celebra Praça da Comerçio, care urma să fie pe aproape. Într-adevăr, una din străzile paralele care unesc centrul capitalei cu Praça da Comerçio m-a scos de curând acolo unde-mi dorisem. Piaţa era minunată – un patrulater baroc, una din laturile lui fiind râul Tajo, care pe bună dreptate este numit de lisboeţi Mar de Paja (marea de paie) pentru că după dimensiunile ei seamănă cu o mare, iar după felul în care se joacă soarele sclipitor în valurile ei – marea de paie. În fine, eu nu am asistat la spectacolul luminii, căci încercam să ignorez burezeala sâcâitoare care nu vroia să înceteze. Galeriile care înconjoară celelalte trei laturi ale simpaticului patrulater sunt splendide – un loc unde s-ar fi odihnit un suflet rătăcit în timp, ca cel din povestirea lui Cortázar. În mijlocul pieţei – statuia unui încoronat portughez (neidentificat de mine), foarte exotic în anturajul unui elefant, al unui cal şi a unor zeiţe care ieşeau din basorelieful exuberant al piedestalului. Fotografia unui imperiu care a fost cândva Portugalia.

Rua Augusta care leagă Praça da Comerçio cu Praça Dom Pedro V, ştiută de lisboeţi sub denumirea de „Rossio” se află la dispoziţia pietonilor. Vitrinele magazinelor abundă în cifre şi procente (e perioada reducerilor masive) astfel, încât inspirat de un „-40%” care figura pe vitrinele reţelei spaniole Zara, am intrat să fac cumpărături. Cu geaca bufată în sacoşă mi-am adus aminte de faptul că contul meu Vodafone era gol-goluţ, iar iubita mea soţioara la sigur că încearcă cu disperare să facă legătura cu mine. Am intrat într-un ghişeu în Rossio şi mi-am încărcat cartela nesuferită. Am avut dreptate – peste cinzeci de metri şi cinci minute mobilul meu vibra nerăbdător în buzunar. Ce să zi: e plăcut la întrebarea „Sorinel, tu unde eşti?” să răspunzi – „păi… în Lisabona”.

Avenida da Liberdade e artera principală a oraşului. Pe „malurile” ei (seamănă într-adevăr cu un râu) clădiri pompoase în stil art nouveau. La celălalt capăt al ei, unde bulevardul se termină în memorialul în cinstea marchizului de Pombal, „vizajistul” Lisabonei urma să plonjez din nou în haosul uliţelor lăturalnice unde se găsea nepretenţiosul meu hotel. Se numea hanul cu pricina „Residência Mar dos Açores”. În cele din urmă (după noi urcuşuri şi coborâşuri) am localizat-o la capătul străzii Bernadim Ribeiro. Raionul nu era rău (de fapt mai târziu am găsit o cale mai uşoară spre hotel), încăperile erau curăţele şi cu anumite pretenţii de confort. Recepţionista era o tânără drăguţa care s-a dovedit a fi româncă. Era ciudat şi în acelaşi timp relaxant să vorbeşti româna la celălalt capăt al Europei. O chema Anca şi s-a dovedit a fi moldoveancă din Suceava. În Lisabona era de jumătate de an şi nu văzuse practic nimic. Încă vre-o trei fete din personalul hotelului erau românce (asta am aflat-o de la proprietara hotelaşului pe care am întâlnit-o mai târziu). Ciudat.

După ce mi-am făcut un duş şi am ciugulit nişte biscuiţi am ieşit în oraş. Să mergi la vale pe Avenida da Liberdade e o plăcere. Acum puteam să savurez în voie oraşul. Dar am decis să trag o raită prin Rato şi iar au început urcuşurile. Aveam impresia că orice deplasare în afara străzii centrale se termina prin escaladarea pe verticală a caldarâmului. Iarăşi am nimerit peste un mirador de pe care puteam admira cealaltă parte a oraşului. E incredibil! Parcă l-ai ţine în palmă. Am găsit cu uşurinţă turnurile bisericii de unde priveam dimineaţa oraşul. Castelul San Jorge se delimita clar cu turnurile lui arăbeşti. Mi-am zis că trebuie neapărat să-l vizitez. Într-o oarecare Praça das Flores am văzut un arbore cu o gigantică coroană de 25 de metri în diametru care începea chiar deasupra capului. Am citit în ghid că e o specie portugheză, cedru luzitan se numeşte. Altceva nu era de văzut.

Am traversat după o plimbare bunicică Praça Luis Camôes şi am ajuns în Chiado. Primul lucru pe care l-am văzut era vestitul bar A Brasileira şi statuia lui Pessôa. Am rugat-o pe o nemţoaică să-mi facă un poză lângă poetul heteronim. Ambianţa de pe terasă era excelentă. Muzicanţii îşi câştigau bucăţica lor de viaţă nomadă încurajaţi de aplauzele eventuale ale mesenilor. Ultimii, turişti şi localnici – îşi vedeau altminteri de treabă cu cititul ziarelor, pălăvrăgeala animată, cafele şi ţigări. Chelnerii alergau sprinten între terasă şi bar. O scenă tipică europeană. Neobişnuită totuşi pentru cineva care asociază luna ianuarie cu troiene de omăt şi ţurţuri de gheaţă. Mi-au comandat un galão, adică o cafea cu lapte şi nişte dulciuri, care au fost delicioase. Timp să mă odihnesc să privesc lumea şi fluxul care se scurge încontinuu prin Chiado. Portughezele erau destul de simpatice, smoliţele dar cu trăsături destul de fine. Viaţa e frumoasă! După ce am plătit cafeau, am hotărât să cutreier un pic cartierul. În special mă intresa Casa da Azulejos şi O Chá do Carmo – ruinele unei mănăstiri medievale.

Chiado

Chiado

Casa de Azulejos trebuie menţionată separat. Azulelejos – plitele de teracotă au fost întotdeauna un hit în peninsula iberică şi, în special în Portugalia. Culorile vii îţi fură privirea, dar dacă le cunoşti sensul poţi să descoperi lucruri interesante despre trecutul cartierului. În primul rând gama de culori a fost influenţată de modă. Cele mai vechi sunt multicolore şi datează din secolul XVI. În secolul XVII erau populare motivele în alb şi albastru – el le prefer pe acestea, dar se privesc interesant şi teracotele cu elemente geometrice – acestea au fost introduse în secolul XIX când designul lor a fost simplificat pentru a facilita producţia lor la scară industrială. Tot atunci, azulejos au devenit pentru a doua oară policrome şi aşa apar şi astăzi. Sunt simpatice cele care conţin invocaţii rustice – multe din ele se vând ca suvenire.

Cât despre cel de-al doilea obiectiv – e o ceainărie lângă ruinele mănăstirii. Ceaiul, apropo, e destul de popular în Portugalia, care este una din primele naţiuni europene care l-au servit importândul din Canton începând cu 1520. Legenda spune că ceaiul a fost introdus în 1662 Anglia după nunta Catalinei de Braganza cu Carol II al Angliei. De fapt chiar şi în lexiconul naţiunilor care au fost premergătoare adaptării ceaiului se poate desluşi originea chineză – tchae. Mănăstirea era şi ea impresionantă – naosul ei poate fi văzut din Rossio, care se află în Baixa – partea joasă a oraşului.

Energizat de ceaşca de cafea şi mai ales de impresiile frumoase am hotărât să merg în Alfama – cartierul medieval al Lisabonei.

Am traversat cartierul de jos, observând cum stilul pretenţios al Lisabonei burgheze se dizolvă treptat în universul încâlcit care este Alfama. Am lăsat în urmă Casa dos Bicos, care prin excentrismul conurilor ieşite din carapacea clădirii pare inspirată motivele veneţiene. M-am ridicat curios spre Sé Patriarcal trecând pe lângă fastuoasa Igreja de Santo Antonio. Sé Patriarcal (fostul sediu patriarhal) a fost pe zidită în locul unei moschei. Piatra veche a zidurilor inspiră adoraţie şi… poate un pic de teamă. Penumbra din interior creează o atmosferă de mister şi un complot. Vitraliul, scos în evidenţă de întunericul care domină biserica, e unica pată de viaţă în acest lăcaş al tăcerii. Într-un cuvânt un loc unde templierii s-ar fi simţit în voie. Din păcate localul nu are nimic de-a face cu templierii, dar nu ştiu cum se făcea că permanent simţeam o umbră de-a lor în mistica Alfama (poate din cauza că cetatea Tomar, ultimul lor refugiu se găseşte tot în Portugalia?).

Casa dos Bicos

Casa dos Bicos

Am continuat ascensiunea spre castel poposind la miradorul Santa Luzia. Biserica Santa Luzia cu teracota albastră care-i decorează peretele alb e o perlă a cartierului, dar panorama pe care ţi-o oferă miradorul e cel care-ţi taie respiraţia. Jos – o mare de grindini roşcate; puţin mai la dreapta – albeaţa verticală a bisericii Santo Estevaõ; în larg – largul, marea de paie Tajo. În bisericuţa simpatică părintele mai invitat să văd mai îndeaproape altarul, i-am spus că şi soţia mea se cheamă Lucia şi s-a bucurat parcă. Parcă scuzându-se a zis ceva de felul că bisericuţa e mică şi se cere renovată şi a ieşit pe prag lăsându-mă să mă reculeg în liniştea bisericii. La ieşire i-am dorit bună seara şi succese la renovarea bisericii, i-am zis că e un loc care mea plăcut foarte mult. Era caraghioasă discuţia noastră – eu în vorbeam în spaniolă, el îmi răspundea în portugheză, dar binevoinţa lui rară era cea care vorbea de la sine ceia ce ia cucerit totala mea simpatie.

În sfârşit am ajuns la castelul Sa. Amurgea – bucata mea preferată a zilei. Cerul şi pământul se uniseră într-o călduţă lumină gri. Îmi place foarte mult să mă plimb seara. Obiectele par să capete o lumină lăuntrică nefiind decolorate de soarele strălucitor, nici înghiţite de negreaţa nopţii. De undeva din afara zidurilor castelului se auzea o tânguitoare melodie caboverdiană. Cred că era morna – genul în care a excelat Cesaria Evora. Am zăbovit sub pinii mirositori pentru ai asculta sfârşitul. Apoi am rătăcit în voie prin castel. Panorama pe care o oferea era magnifică din nou, dar asta m-am convins că nu e un lucru rar în Lisabona. Primele pietre se zice că ar fi fost clădite de romani, deşi vizigoţii şi, mai târziu, arabii au fost cei care au ridicat fortificaţii în acest loc. Până la urmă regele Alfonso Henriques cucerind Lisabona în 1147 a transformat cetatea în palat regal. Tunurile vechi şi steagul roş-verde desăvârşesc portretul castelului.

Cam astea pentru ziua de sâmbătă. Am mâncat un sandes (un fel de sandviş portughez). Am stat la o bericică la o terasă din Rua Augusta. O Sagres preta, adică brună. Şi bună. A fost o zi excepţional de plăcută. Iar Portugalia era pentru mine o mică dată rotundă – e a douăzecia ţară din lista celor vizitate. Şi cea mai occidentală europă.

Duminică

M-am trezit pe la 11. Fereastra dădea într-o minusculă curte interioara astfel încât nu putea să-mi dau seama că sa şi făcut ziuă. Regretam că timpul trece în zadar fără să iau maximum de impresii din această escapadă, dar pe de altă parte aveam nevoie de somn căci mă gândeam că urmează o altă noapte în tren. Am pus televizorul. Portugheza sună foarte ciudat, la primul auz nici nu-ţi dai seama că provine din latină. Uneori seamănă cu poloneza (poate din cauza „ş”-ului şâşâie permanent în ureche). Alteori o confunzi uşor cu te miri ce limbă africană, în special dacă dai peste un canal caboverdian. Erau vre-o 30 de canale majoritatea fiind în portugheză. Am lăsat la documentalul din Cabo Verde. Nu înţelegeam mare lucru, dar imaginile erau interesante.

La micul dejun (camera mea dădea nas în nas cu câteva măsuţe aranjate grijuliu) erau doar 3 persoane: o pereche portugheză şi un bătrânel englez. Era tipic englez, deşi cred că mă salutase în germană. Bună treabă, m-am gândit eu, – acum sunt luat drept neamţ? Moşnegelul cred că nu era sută la sută în minţile lui, dar ţinea neapărat să converseze cu mine. Nu mai ţin minte subiectul, venind de la el, precis că era ceva despre starea timpului. Întră un bărbat de vre-o 40 de ani. Moşneagul la „guten morghenit” şi pe noul venit (de asta zic că era ciudat englezul. Nimerise bine. S-a declarat mare amator de limbă şi cultura germană. Ai cam greşit ţara, moşulică, – mi-am spus în sine. Dar atmosfera era deosebit de paşnică şi oarecum domestică. Anca mă întrebă cum servesc cafeaua.

-Cafea cu lapte, – şi am adăugat, – mult lapte.

-Adică lapte cu cafea, – mi-a zâmbit.

-Da, cred că mai degrabă-i lapte cu cafea.

La spanioli asta s-ar numi leche manchado, adică lapte „murdărit” cu o linguriţă de cafea, dar în română nu avem ceva echivalent.

În sfârşit mi-am strâns lucrurile în rucsac, mi-am luat rămas bun de la Anca, şi am pornit-o încet spre Santa Apolonia. Vroiam să mă dezbaier de ce era mai greu în rucsac, încuind o parte din lucruri (paltonul, de exemplu, căci eram în scurta cea nouă) în locker-urile de la gara ca apoi să mă plimb în voie. Nu aveam de ce să mă grăbesc aşa că m-am aşezat pe o băncuţă pe Avenida da Liberdade să citesc un eseu despre Fernando Pessôa. Mi se părea potrivit să-l citesc anume în Lisabona, oraşul unde a petrecut cea mai mare parte din viaţă. Şi-a petrecut copilăria în Anglia (rămânând pentru toată viaţa un tip britanic, începând cu vestimentaţia şi terminând cu ţinuta timidă atât de improprie felului de a fi a portughezilor), dar după ce s-a mutat în Lisabona a devenit foarte sedentar. Credea mai mult în călătoriile imaginare (eu le accept pe toate), dar se întâmpla să se aprindă foarte mult pentru o idee. Se zice că de la englezi a preluat umorul. Altminteri, îi plăcea să monteze trucuri, cel mai mare fiind cantitatea de poeţi născociţi cu numele cărora îşi semna operele, până în punctul când Portugalia se considera patria câtorva poeţi importanţi, neştiind că de fapt era vorba de unul singur. Aceştea, heteronimii, erau şi călători, şi romantici, şi filozofi… Pessôa se întreba dacă a purta mască nu e oare un fel de a te cunoaşte mai bine pe sine? „Să fii acelaşi e o închisoare, să fii tu însuţi – e să nu exişti de lor” – e numitorul comun a creaţiei lui Pessôa. Suma eforturilor umane se reduce la următoarea afirmaţie – „la sfârşitul zile rămâne ceia ce a fost ieri şi ceia ce, probabil va fi şi mâine – nepotolită, incomparabila sete de a fi tu însuţi şi de a fi altcineva”, – scrie el în „Cărţile neliniştii”.

Am privit neliniştit împrejur (poate cu un secol în urmă, Pessôa a privit neliniştit împrejur), eram aici şi asta era un lucru minunat şi teribil, mi se întâmpla oare mie cu adevărat? Cred că asta începea să devină Lisabona pentru mine – oraşul perfect pentru a te întâlni cu sine şi a realiza că „eu” nu este altceva decât un drumeţ necunoscut.

Ceva mai târziu am zăbovit un pic în Praça Figueira (cred că asta era un mod potrivit de a descoperi Lisabona, pe îndelete). Am încercat să număr porumbeii care ciuguleau cu seriozitate firimiturile de pâine aruncate de o băbuţă. Erau exact atâţia câţi sunt pe Trafalgar Square (puteţi să verificaţi). Vre-o şapte pescăruşi încercau să intimideze cu statura lor înaltă şi ciocurile galbene ascuţite hulubii hrăpăreţi, dar ăstora nici că le păsa! Îşi vedeau energic de treabă. Totuşi, la cel mai mic semnal de alarmă se retrăgeau fricoşi pe piedestalul statuii ecvestre a lui Manuel I.

La Santa Apolonia nu mă reţinea nimic. Am traversat zona portuară şi Praça da Comerçio, de astă dată îndreptându-mă spre Cais do Sodré, gara de nord a oraşului. Intenţionam să merg la Belém să vă faimoasa Torre de Belém şi cu puţină şansă, să trag o raită prin Lapa, cartierul „britanizat” al capitalei portugheze. Călătoria până la Belém a durat şapte minute. O familie de ruşi călătorea mai departe, probabil la Sintra sau Cascais.

Am ieşit pe peron şi am tras aer în piept. Se simţea apropierea oceanului. Mirosea a apă sărată. Monumentul grandoman al Descoperirilor era destul de banal: navigatorii pe de o parte a stelei, nobilii de partea cealaltă, în frunte fiind un rege, care ar putea să fie Henriques Navigatorul. Acest rege, care de fapt nu părăsise nici pentru o clipă ţărmul a promovat cu insistenţă şi spre folosul regatului descoperirile geografice. Sau s-ar putea să fie regele Sebastian care e o figură absolut importantă în mitologia portugheză. Tânărul regele a plecat într-o cruciadă împotriva maurilor din care nu s-a mai întors. S-a pierdut în deşertul Africii de nord, dar credinţa populară insistă că nu a murit şi că într-o zi se va întoarce să salveze Portugalia. Multe melodii fado sunt compuse pe baza acestei legende; tristeţe şi speranţă că într-o zi totul o să fie bine.

Ceva mai departe am zărit, în cele din urmă cocheta Torre de Belém. Apropiindu-mă l-am rugat pe un tânăr să-mi facă o poză cu aparatul meu, apoi eu i-am făcut-o pe a lui manifestându-ne în acest fel solidaritatea turistică.
E foarte simpatic turnul – intenţionat ca un turn de apărare, clădirea a fost edificată în 1521 de Diego de Boitaca, arhitectul mănăstirii San Jeronimos, spre care mă şi îndreptam. Mănăstirea, e impresionantă atât prin proporţiile ei cât şi pentru arcadele gotice din interiorul bisericii. La intrare în biserică e mormântul lui Vasco da Gama, pe care l-am privit cu oarecare admiraţie pentru curajul de a confrunta necunoscutul. Mormântul lui Luis Camôes, autorul luziadelor era situat undeva în naosul bisericii, printre nobili şi regi. Biserica era în întregime la dispoziţia turiştilor şi asta ce părea să-i ştirbească puţin din nobleţe. Se făcuse 3 şi stomacul meu îmi dădea de ştiut asta aşa că am decis să-l alint cu nişte dulciuri din renumita Antigua Pasteleria de Belém. Timp ce căutam localul am făcut o curbă atras de exotismul grădinii botanice, care se afla la câţiva metri de mănăstire. Plante exotice, inclusiv o galerie de palmieri evocau timpurile când Portugalia era suverană peste trei continente: Brazilia în America de Sud; Angola şi Mozambic în Africa; Goa şi Indonezia în Asia. O pereche de miri pozau sub coroana unui arbore gigantic. Nu ştiu de unde am cules superstiţia că nunţile îmi poartă noroc (poate de la propria nuntă care m-a făcut un soţ şi un tată fericit?).
Pasteleria era aglomerată. Părea că toţi au nebunit după dulciuri, dar de fapt am reuşit să plasez repede comanda. Mi-am ales un loc în una din cele câteva săli unde se serveau bunătăţuri. Sălile erau destul de interesante. Pereţii în alb albastru, cu nelipsiţii azulejos dădeau o notă de autenticitate experienţei.

Turnul Belem

Turnul Belem

Era timpul să plec dacă vroiam să reuşesc să fac plimbarea planificată prin Lapa. L-am întâlnit pe băiatul care mi-a făcut poza la gară. M-a recunoscut şi el şi am întrat în vorbă. Se chema Heinrik şi era un student suedez în inginerie care pleca în Mozambic în cadrul unui program de schimb universitar. Avionul făcuse escală târzie la Lisabona, pierduse ruta necesară şi beneficia de o scurtă vacanţă gratuită la Lisabona. Era bucuros de cunoştinţă, în special când înţelesese că şi eu sunt student. Am pălăvrăgit o bucată de vreme până ce a venit trenul şi, desigur, în tren, până ce eu am coborât la staţia Santos.

Lapa, era la fel de verticală ca şi restul Lisabonei. Sigur, în cartier se simţea prezenţa britanicilor din epoca victoriană – zona era pestriţă de ambasade, care erau înşirate faţă în faţă, fiecare cu steguleţul său de parcă ar fi nişte baruri în Rue de la Roquette. Casa Vicontelui de Sacavem atrăgea vrei nu vrei atenţia cu decoraţiile exuberante de azulejos, dar în rest, sincer vorbind nu prea aveai ce vedea. Prin urmare, am coborât spre gară şi am avut noroc să prind ultimul tren spre Lisabona (bine, dacă-l pierdeam nu era o tragedie, căci dacă călătoria dura vre-o trei minute, câte puteau să fie pe jos?).

În acelaşi bar de pe Rua Augusta, după ce am mâncat şi am băut o halbă de bere ascultând de data aceasta U2 şi Queen, mă gândeam cu ce să umplu cele câteva ore care-mi rămăseseră până la plecare. Magazinaşul stilat Casa Macário era închis, păcat căci deşi sticlele de vinuri de Porto de colecţie cu preţuri ce variau între 300 şi 600 de euro un interes vital pentru mine, poate aş fi ales ceva din colecţia de ceaiuri. Regretam că am făcut excursia inutilă în Lapa. Cred că aş fi preferat compania lui Heinrik şi o altă halbă de bere, chit că amândoi eram în aceiaşi situaţie (avionul lui era pe la 9). Dar totul s-a întors spre binele meu. Se întunecase şi mi s-a părut potrivit să urc cu elevatorul Santa Justa.

Zis şi făcut. Urcarea meritase pe deplin un euro. Lisabona noaptea era magnetizantă. Castelul, ceva m-ai departe, piaţa Rossio şi arterele scăldate de lumini. Un vânt călduţ îmi bătea în faţă în timp ce mă gândeam că acesta era un mod plăcut de a-mi lua rămas bun de la Lisabona.

Totuşi mai aveam timp destul la dispoziţie.

Am mers până-n Chiado, care e un alt loc care mi-a plăcut foarte mult şi, de plictiseală, am intrat în magazinul FNCK. Plimbându-mă la nimereală prin secţia de discuri am fost atras de o melodie bizară care venea dintr-o sală alăturată. Apropiindu-mă am văzut că era un concert de jazz. Un bărbat în cămaşă roşie era la contrabas şi un altul în cilindru – la ghitară. Muzica mi se păru un sumbră şi oarecum kafkiană, dar în acelaşi timp foarte gingaşă şi tristă ca un apus de soare. Nu prea reuşesc să o asociez cu careva din artiştii cunoscuţi, cred că cel mai mult s-ar potrivi cu stilul lui Egberto Gismonti, în special cu perioada în care scotea albumele „Sombrevivência” şi „Dança das Cabeças”. Vroiam să ascult vre-o două piese şi să plec, dar muzica mă vrăjise definitiv. Se eliberase o măsuţă şi m-am grăbit să ocup locul. Melodiile îmi creau imagini mentale. Greu de le descris, ştiu că era un oraş acolo în plăzmuirea născută de sunetele magice, ploua şi băteau clopotele. Sub un pod aluneca o luntre (eram eu în ea?) O crăpătura de lumină la orizont şi soarele care se îneca în mare… Când s-a terminat aveam impresia că mi se furase ceva. (Oraşul cu clopote?) Dar în acelaşi timp realizam că am avut norocul că asist la ceva excepţional. Muzica era extraordinară! M-am uitat în program şi am aflat că duetul se numea „Dead Combo”. E un nume pe care la sigur am să-l caut printre discuri.

Am mai stat un pic la terasa pustie din faţa barului „Havaneza”. La „A Brasileira” era multă lume, dar nu aveam chef să-mi comand ceva. Preferam pur şi simplu să privesc încercând să fac nişte totaluri călătoriei. A fost grozav mi-a plăcut foarte mult. Cred că am să visez o bucată de vreme Lisabona.

Tags: , ,

Comments are closed.