December 4, 2014 Off

Pe aripile „Păunului”

By in bangladesh, călătorii

Nu e ca și cum am trăi printre marțieni, dar totuși… Ia țânțarii de pildă: ne-au băgat în sperieți atâta vreme cât îi suspectam că ar fi purtătorii a te miri ce – malarie, denghe… dar după ce-am fost mușcați într-o veselie, am realizat că-s țânțari comuni care se înfruptă din tine pe malurile Burirangăi la fel cum ar face-o și în Lunca Prutului. În regim de război, prietena mea a omorât vreo douăzeci. Eu am omorât doi. Cu factorul uman e mai complicat, respectiv căutăm un refugiu în afara Dhakăi – departe de lumea dezlănțuită. Plus că ne agățăm ca de-o surcică de fraza asta din The Best Exotic Marigold Hotel (2011): „Totul o să fie bine în cele din urmă. Iar dacă încă nu e bine, înseamnă că încă nu suntem la capăt”. Tawfique, ghidul nostru, urmează să ne ia de la hotel la șapte treizeci.

Dimineața mai avem de rezolvat o problemă la recepție:

– Uscătorul, l-am băgat în priză și am simțit că miroase a ars. De ce?

– Fiindcă a ars? Tipul de la recepție zâmbește cu aer de superioritate intelectuală, minunându-se cum de acești europeni bizari nu au priceput atâta lucru.

– Normal că a ars. Dar de ce a ars?

– Eu de unde să știu!

Logica bengalezilor este lineară, dar își cunoaște limitele. Ne promitem să testăm și alte ipoteze cu tipul de la recepție, dar deocamdată ne grăbim să urcăm în mașină. Avem timp pentru o raită în Orașul Vechi înainte de a urca pe „Păun”.

Recunosc că ne formasem o imagine distorsionată cu privire la Orașul Vechi. Localnicii ne avertizau să nu mergem într-acolo fără însoțitor căci: 1. E foarte aglomerat; 2. Cine știe ce poate să ni se întâmple; 3. Ca minimum o să ne rătăcim. Mă rog, am mers cu ghid, deși am realizat că temerile au fost exagerate. Ne-am fi descurcat. Nu e atât de aglomerat, cel puțin nu vineri, care-i zi de odihnă la bengalezi. Orașul Vechi e o suită de prăvălioare – frizerii, ceainării, tarabe, suplinite de moschei și fortificații medievale care-au fost convertite cu nonșalanță în panouri publicitare scrise de mână. Un talmeș-balmeș seducător, meritos în virtutea faptului că în sfârșit avem ce vedea.

Fortul Roșu (Lalbagh Fort) e un prototip al Taj Mahalului în nuanțe de roz. Îi lipsește somtuozitatea și eleganța celui din urmă dar nu e lipsit de farmec. Proiectul a fost lansat la inițiativa lui Muhammad Azam (al treilea fecior al Marelui Mogul Aurangzeb) în 1678, continuat de Shaista Khan și abandonat la moartea fiicei sale Pari Bibi în 1684, din lipsă de motivație. Partea centrală a complexului este mauzoleului lui Pari Bibi. În spatele fortului se află Palatul Roz (Ahsan Monjil), o mostră de arhitectură colonială pe care o admirăm pe dinafară căci se deschide pentru vizitatori într-a doua jumătate a zilei. În Sadarghat, perimetrul porturar de pe malurile Burirangăi, vapoarele multietajate se înghesuie printre bărcuțele pescarilor ca niște hipopotami printre lopătari.

Popas la ceainărie. Bidoane cu apă potabilă și o brichetă atârnată de tavan. La prețul de 30 de takka (30 cenți) putem beneficia de servicii all-inclusive: un pahar de ceai cu lapte, o țigară (vezi bricheta de mai sus) și un biscuit. Stârnim interesul publicului autohton. Unul zice că-i funcționar la Dhaka City Corporation – e vorba de primăria capitalei, altul e om de afaceri. Afacerea lui e taraba alăturată – vulcanizarea cauciucului. Ne roagă să le facem poze. Nu ne lăsăm mult rugați. Sunt foarte simpatici și avem mare noroc de Tawfique care ne-a oferit această ocazie.

În sfârșit urcăm la bordul „Păunului”. Vasul e la dispoziția noastră exclusivă. Râul Shitalokkha este un afluient al Brahmaputrei. Cursul lui e mai domol decât al Gangelui. Navigăm în formațiune cu niște bărci cu puntea lată și linia de plutire joasă. Astea sunt destinate transportului de sare. Ca idee sunt plute cu motor. Altă treabă – bărcile pescarilor – astea funcționează pe post de tractorașe. Năvoadele-s cufundate în zone îngrădite cu stufăriș – fiecare pescar cu ograda sa fluvială. Altminteri, malul râului reprezintă în Bangladesh spațiul public sui generis. Gospodinele, îmbrăcate în sari multicolore, vin la mal să spele rufele. Gospodarii, goi până la brâu, stau sub umbrele așteptând ca peștele să le sară-n bărci. Copiii, înarmați cu calupuri de săpun, își freacă sârguincios pletele după care se bălăcesc printre nuferii verzi de li se zărește doar vârful nasului și buricul.

Satele de pe malul râului Shitalokkha sunt cumva renumite pentru țesăturile de muslin – foarte fine, foarte sofisticate. Sunt lucrate manual, o piesă de jamdani e gata în câteva săptămâni. Forța de muncă e plătită cu 20-40 euro pe lună ceea ce mult mai bine decât nimic. Coborâm la mal să vizităm un astfel de sătuc. Suntem înconjurați imediat de puști și puștoaice care ne conduc până la atelier, apoi până la prăvălie. În sat nu se umblă cu cerșitul, motivul principal fiind că n-ai avea de la cine să ceri. Copiii sunt euforici în legătură cu aparatul de fotografiat (Good camera! ). Gardurile sunt decorate cu steagurile Argentinei și a Braziliei.

Exercițiu de imaginație: un deal, un desiș de palmieri, un templu hindus. Vârful dealului este alb de parcă ar fi nins peste el. Pricepi? Nu, căci n-ai cum. Dealul este acoperit cu foi de hârtie reciclată, întinsă anume ca să se usuce la soare. După deal se află palatul maharajahului. În fața palatului pasc văcuțe. Draperii lungi de circa zece metri sunt întinse pe iarbă. La uscat. Imaginea îmi evocă o scenă din „Toamna Patriarhului”. La fel ca și în romanul lui García Márquez, palatul e o ruină. Patriarhul a plecat lăsând în urmă un palat cu două piscine acoperite cu nuferi. Cea din față era pentru oaspeți. Cea din spatele palatului era pentru haremul său. Nevestele maharjahului se îmbăiau la umbra arborilor de tamarind. Arborii au rămas. Un puști în cămașă albastră și pantaloni scurți ochește din praștie niște rațe. Rațele se retrag supărate. În jur domenște o liniște desăvârșită. Miroase a tamarind. Miroase a vremuri care-au fost și care n-au să mai fie.

La întoarcere în Dhaka drumul e blocat de un cortegiu nupțial. Trece mireasa într-o limuzină. Pe fața ei se citește anxietatea. Trece mirele într-un mercedes. Pe fața lui nu se citește nimic. În spatele lor, cortegiul e format din 40 de autoricșe de culoare verde.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.