May 12, 2015 2

Pământul făgăduit

By in călătorii, orientul mijlociu

Când eram mic, idee nu aveam că Pământul Făgăduinței are legătură cu Israel. Nu știam ce-i cu Biblia. Eram sigur că ține de super-eroi. Sau de Atlantida. Sau de zborurile spațiale. Aveam o cărțulie cu benzi desenate din care mă documentasem suficient de bine în această privință. Ideea venea în felul următor: periculos, nasol, greu, nasol, nasol, nasol și… hopa! totul e bine în cele din urmă. Stația terminus se numea Pământul Făgăduinței. Cică era așa o înțelegere din start. Trebuie să răbdăm și să fim curajoși, căci, în cele din urmă, merită efortul.

Cu un efort incomparabil mai mic, pornim în zori de zi spre Ierusalim. Luăm cafeaua la terasa de la colțul străzii. Eu – espresso; tu – o cafea lungă de mărime medie. Marca Saquella. Eu – cruasan cu migdale; tu – plăcintă cu brânză și ciuperci. Avem vreo 3 kilometri până-n stația de autobus. Avem ghid de navigație, dar e simplu și fără el: trebuie să ajungem în celălalt capăt al străzii Arlozorov. Biletele le cumpărăm în autobus – 19 șekeli într-o singură direcție. Autobusul e plin de recruți. Jumătate din ei sunt fete. Se poartă ca niște școlărițe care merg în tabăra de vară. Își trag selfiuri și chicotesc fără jenă. Ne amuzăm imaginându-ne persoane din anturajul nostru în uniforme soldățești. Uneori e greu de imaginat. Inclusiv și pe tine.

Din stație mergem pe jos spre orașul vechi. Se poate lua și tramvaiul, ne spune o trecătoare, dar nu e mai frumos pe jos? Să nu ratați soukul, e minunat! Nu-l ratăm. E minunat. Nu ratăm nici librăria de anticariat de la colțul străzii Jaffa. N-ar trebui să irosim timpul dar librăria asta are ceva. Când dăm să ieșim, agăț o carte cu rucsacul. Cartea cade jos. E una de Isaak Bashevis Singer. Îmi zic că-i semn și mi-o cumpăr. Ție îți luăm două romane de Muriel Spark.

Nu ne putem abține să nu ne zgâim la evreii ortodocși. În Tel Aviv mai puțini din ăștea, cu pălării cu boruri late peste tradiționalele kippot, cu favoriții lungi de n-au cunoscut tăișul foarfecii, cu franjurile țițitului atârnând liber de sub haină, cu nelipsita sacoșă în mâna dreaptă. Oare ce duc îi ea? Câte un volumaș de Torah? Și de ce-n sacoșă?!? Dacă-s singuri, au cu siguranță o carte în mână. Dacă au companie, sunt zâmbitori și glumăreți. Se bucură de statutul social și de contactul nemijlocit cu Dumnezeu. În orașul vechi, un hasid ne leagă câte o ață roșie de mână. Ne ține palma pe frunte și ne binecuvântează. Binecuvântarea nu e pe gratis, vrea bancnote. Îl rezolv cu 15 șekeli, ceea ce nu e puțin, dar cum să mergi la Zidul Plângerii fără binecuvântare? Mai ales că ațișoara are și un sens practic: ceilalți hasizi ne lasă în plata Domnului, văzând că deja suntem „legați”.

La Zidul Plângerii tu mergi la dreapta, acolo unde-s multe femei care plâng din suflet. Eu merg la stânga unde-s bărbați și-s puțini. Tăcuți, cu frunțile lipite de zid. Găsesc în rucsac un creion și o hârtie, îmi scriu dorința – nu am voie să cer pentru mine. O strecor printre pietrele din zid. Mă vei auzi oare? Dacă ești. Dacă îți pasă. Dacă merit.

Ierusalimul vechi e ca o inimă cu patru camere. Una armenească, una ebraică, una musulmană și una creștină. Sfânt pentru toate religiile, de toți râvint, socotit de toți drept al lor și numai al lor. Și în același timp, minareturile stau vecine cu sinagogile, vecine și alea cu turlele bisericilor creștine – pe jumătate catolice, pe jumătate ortodoxe de parcă schizma ar fi suspendată în acest oraș unde funcționează alte reguli și obiceiuri.

Intrăm în biserica Sfântului Mormânt pe Drumul Crucii. Tu te lași pătrunsă de evlavie, eu mă uit ciudat la tine. Te apleci peste piatra pe care a fost miruit trupul lui Isus, vrei să faci la fel cum fac credincioșii (dacă exiști… dacă auzi… dacă te merităm…). În Ierusalim, religia e ca o viroză. E clinic. Se cheamă simptomul ierusalemit. Unii descoperă darul profeției. Alții au vedenii. O englezoaică, sigură că cea de-a doua venire e pe-aproape, urca zilnic pe Muntele Pleșuv ca să-l servească pe Mântuitor cu o ceșcuță de ceai. Cazul a fost documentat de doctorul Heinz Herman în 1930. În zilele noastre între 50 și 200 de pelerini sunt afectați anual de această maladie. În câteva săptămâni le trece. După care se simt stânjeniți.

Crucea pe care a fost răstignit Isus Hristos nu e veritabilă. Originalul a fost literalmente mâncat de pelerinii care, sărutând-o, căutau să zmulgă cu dinții o bucată de lemn pe care să-l ducă acasă. Dar nici originalul nu se știe dacă-i veritabil. Împărăteasa Elena a identificat-o printre alte două cruci dat fiind că a făcut minunea de a-l lecui pe un calic. Dacă era calic. Dacă, dacă, dacă… Și atunci ce e veritabil? Asta e: timp de mai bine de un mileniu credincioșii au crezut. Că Drumul Crucii e cel pe care a mers Isus. Că piatra miruirii e piatra miruirii. Că crucea e cruce. O duzină de secole e ceea ce contează. O duzină de secole în care nu era loc pentru „dacă”.

Seara, în grădina noastră din Tel-Aviv, tu mă întrebi și eu îți povestesc. Îți povestesc despre perioada mea religioasă, când după revoluție, românii au transmis un serial despre Isus Hristos și cu această ocazie am citit și Evangheliile. Fiindcă a fost puțin, am luat-o la braț pe bunica Ana și am mers să mai vedem odată filmul într-o casă de rugăciuni. Aveam multe întrebări, puține răspunsuri. Tot așa am început să citesc și Vechiul Testament. Nu l-am terminat. Am trecut la Nietzsche, Camus, Dostoevski. Da, știu, e păcat…

Nu știu dacă cred. Nu știu cum să cred. Din punct de vedere rațional, dacă nu e „da”, e „nu”. Dar deocamdată n-am să-i neg existența. Nu aici, nu pe Pământul Făgăduit.

Tags: , , , , ,

2 Responses to “Pământul făgăduit”

  1. Onorica says:

    Totuși eu merg la dreapta 😉