March 30, 2016 Off

Orașul văzut prin lentilă

By in bangladesh, călătorii

După o lună și ceva de hoinăreală, ies eu duminică dimineața din casă. Cu fusul orar neajustat; până la cafeaua lui Marcu a mai rămas un sfert de oră. Între timp achit facturile adunate. Scot lei din bancomat. Da o curățenie! Străda, poți să o lingi cu limba. Și nici gropile nu par la fel de adânci. E o chestie de perspectivă, desigur. După cum ziceam, dacă vii dintr-o țară mai săracă, Moldova e Europa, Basarabia e România ș.a.m.d. Și mașinile – uite ce frumos merg pe drum, una după alta. Nu se îmbulzesc, nu claxonează frenetic. Simt că-mi place la nebunie acest oraș. Îl văd ca și cum aș fi un venetic. După o lună și jumătate de despărțire, orașul se scaldă-n primăvară. La Sala cu Orgă se anunță zile de Bach, la Gaudeamus e francofonie pură, la Ginta Latină vine Teatrul Nottara.

Aceleași simptoame și la prietena mea. Le povestim oamenilor de pe loc. Râd. N-o să le zicem nimănui, spun prietenii.

Înțeleg că sunteți sătui de gherete. Edilul zice că vor dispărea când Republica Moldova va atinge nivelul de viață din Singapore. Adică niciodată. Înțeleg că-i afacerea lui și e greu să te desparți de ea. Dar uite că la Valea Morilor gheretele cu cafea sunt foarte solicitate. Stau vreo duzină de oameni după ea. Vânzătorul e un țigan chipeș, cu tatuaj pe brațul stâng. Vorbește frumos română și e politicos. De altfel, în fața noastră-s arabi, în spatele nostru sunt ruși. Oamenii se plimbă civilizat, care cu bicicleta, care cu animale de companie. Preferatul meu e un pug zâmbărțeț. Nimănui nu-i trece prin cap să facă frigărui (la Valea Trandafirilor le trece!). Parcul tot e un proiect al primarului, unul reușit – hai s-o admitem. Poate și scara o să iasă bine. Poate că la vară moldovenii o să se tolănească pe gazon așa cum se întâmplă și prin alte capitale europene.

Caz real la prietena mea. Un întreprinzător local se ocupă de mobilier, ajutat de un prieten. Parcă-i hamal și parcă nu e, căci zice bonjour, madame. Se dovedește că-i elvețian și că dă o mână de ajutor prietenului că nu-i bai. Oricum, e cel puțin neobișnuit. Îi zic prietenei că și la noi pe scară, fix așa – o italiancă s-a angajat la o vecină să-i facă curat prin apartament, să gătească… Bine, asta-i glumă desigur, dar elvețianul e get beget. În plus, cine știe, cu terorismul a cărui fantomă bântuie prin Europa, poate vor și ei viață liniștită. Poate speră că nivelul de viață se va ridica și atunci n-or mai fi nici gherete. Să vezi atunci minune!

Stau de vorbă cu un taximetrist. Zice că a lucrat și el la caldarâm, dar nu la noi – la Milano. Și nu se pune așa, da’ altfel. Se ia o rangă încovoită și se pune primul rând. După care toate pietrele se aranjează frumos în semicerc. Un italian i-a explicat. La noi bântuie un zvon că pietrele-s întoarse pe dos. Că cică n-ar trebui să fie atât de zgrunțuroase. Și-ntr-adevăr. În fața Muzeului de Arte Plastice, care-i aproape gata, pietrele-s în semicerc și-s mai puțin zgrunțuroase. Așa intră know-how-ul. Tiptil.

Nu mi se pare OK că primăria e ca un miniguvern. Direcțiile de sănătate publică, educație, etc. imită ministerele de parcă te miri ce politică locală se face la nivelul lor. După mine au o funcție contabilă – cea de redistribuire a transferurilor de la bugetul de stat. Dincolo de asta spitalele se descurcă și fără primărie, la fel o fac și școlile, și grădinițile. Ar fi mult mai interesant ca primăria să fie organizată în echipe de lucru, fiecare cu termenii să-i de referință, fiecare angajată să supravegheze implementarea la timp a unui proiect. Să aibă grijă de calitatea lucrărilor de construcție și respectarea termenilor contractuali. În felul ăsta, domnul primar ar putea să gestioneze douăzeci și cinci de proiecte pe an și nu cinci în opt ani. Taximetristului îi place această idee.

Alt taximetrist, altă situație.

—Maică scumpă, ce ambuteiaj! zice el.

Stai că-ți povestesc cum e la noi, în Bangladesh. Stăm în trafic o oră jumate când mergem spre Secretariat și două – pe drum înapoi. Semafoarele-s decorative. La câteva interesecții mari, poliția rutieră se ocupă de circulație. Douăzeci de minute până trece un rând, pe urmă – noi. Când virezi, apeși pe claxon. Când îți taie calea un ricșă, apeși pe claxon. Când te iau cu asalt cereștorii, privești în altă parte. Când te abordează o pereche de hizra, încui ușile de la mașină. Hizra sunt transexualii din Bangladesh. Oficial, nu sunt gay. Dar sunt cu bucluc.

Pe bulevardul Gulshan se sapă. Pe bulevardul Kemal Ataturk se sapă. Tot cartierul Banani e întors cu mațele pe dos. Strada 27 e blocată. Lacul cică se decolmatează, dar deocamdată n-a mai rămas apă în el. Cauza acestor săpături e sezonul de musoni care stă să înceapă. Ca și la noi, când iarna vine pe neprins de veste. Nu știu de ce nu fac un grafic, se lucrează în paralel pe toate direcțiile, iar traficul care și fără aceste lucrări nu-i păpușă, devine de-a dreptul impenetrabil. Noroc că s-a schimbat codul la terorism, din portocaliu pe galben, așa că ieșim din mașină și o luăm pe jos, prin cartier. Da, sunt gropi. Da, e colb. E adevărat că nu există gherete, dar sunt tarabe cu biscuiței și ceai. Fiindcă nu e ca la noi, pare exotic, dar nu și după o lună și jumătate. Dacă stai o perioadă mai lungă, problemele orașului devin problemele tale personale.

Plasele anti-țânțar nu-s bune de nimic. Mici și flămânzi, aceștea pătrund în spațiul nostru privat în cete mari. În pofida spraiului administrat zilnic, ei reușesc să crească mari. Te sacrifici și te rogi să nu fie malarici. În ziua finalei de cricket a tunat și-a fulgerat. Tigrii bengalezi au pierdut în fața tigrilor indieni. Mare tragedie. Douăzeci la sută din miliardul furat din banca centrală au fost restituite, iar restul au fost identificate pe niște conturi din Filipine care se zice că aparțin unor hackeri chinezi. Între timp, copacii pe care-i vedem de la balcon și-au lepădat frunzele prăfuite și și-au pus altele noi, de un verde mistic. Așa, peste noapte. Papagalii alexandrini au fost foarte mulțumiți. Meciul dintre musoni și sistemul de canalizare este preconizat pentru luna viitoare. Pentru orice eventualitate, procurăm caloși.

Mitul, conform căruia oriunde e mai bine decât la noi, nu ține. În schimb pe Bulevardul Gulshan zgârie-norii cresc ca ciupercile. Peste douăzeci de ani, Dhaka va fi un fel de Kuala-Lumpur. Creșterea economică e foarte sănătoasă, forța de muncă – multă și ieftină. Ce va fi la noi peste douăzeci e un mare mister. Poate Europa. Poate Eurasia.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.