October 18, 2016 Off

O geamie, o biserică și un templu

By in bangladesh, călătorii

Într-un an de când stăm mai mult în Bangladesh decât acasă, engleza pe care o folosim în conversațiile cu șoferul nostru a suferit niște mutații amuzante.

—Hamid, early morning going Tara Masjid. Possible?

How early?

Important e că ne înțelegem. Deseori din prima, dar există și excepții. Într-o zi discutăm despre tenul pielii. „Inside is OK, but my face is dark”, zice Hamid când, fără vreun motiv anume, dispoziția sa nu e sută la sută bună. Nuanța pielii e principială aici. Fața întunecată poate însemna că nu a mâncat orez la micul dejun sau că a dormit puțin. Alt caz: e vorba de tenul pielii prietenei mele. „Another woman I know – her color is more than white.” Mai albă decât albul? Adică transparentă!? Se dovedește, după mai multe tentative de interpretare, că Hamid, atunci când zice „more than white” are în vedere că pielea doamnei respective e mai albă decât cea a prietenei. How possible?

Tara Masjid, adică Moscheea Stelei, este ținta principală a escapadei noastre de sfârșit de săptămână. Din cele auzite, e o perluță a arhitecturii islamice. Datând din perioada Marilor Moguli, moscheea a fost restaurată din contul unei donații japoneze imediat după dobândirea independenței. Ca urmare, faianța albă care îmbracă moscheia din afară și din interior poartă amprenta Țării Soarelui Răsare. Este totuși destul de neobișnuit să vezi muntele Fuji, sacru pentru japonezi, într-un loc de rugăciune pentru musulmani. Cum s-ar zice, Allah e pretutindeni.

Nu este prima încercare de a vizita această moschee. Anul trecut renunțasem din cauza traficului exorbitant. În misiunile mai recente, evitam orașul vechi din cauza condițiilor de securitate. Acum am decis să profităm de faptul că în Bangladesh e liniște și pace și, totodată, să ne urnim din loc dimineața devreme. Chiar și cu riscul ca fața lui Hamid să fie întunecată.

—Hamidul, femeile au voie să intre în moschee? se interesează prietena mea, purtând broboadă și având mânecele lungi la cămașă.

—Not possible that. 

Pur și simplu Hamid nu a mâncat orez la micul dejun. Desigur femeile au voie să intre în moschee. Important e să ajungem acolo înainte de ora rugăciunii că altminteri intră doar Hamid. Avem noroc de faptul că statutul de foreigners este, ocazional, cheie de la orice biserică, iar chelarul, în gelabă albă, fes și cu o barbă roșcată de mai mare frumusețea, este un om de treabă. Binevoiește să ne ofere explicațiile de rigoare, interesându-se la rândul său din ce țară venim și dacă avem și noi cât de puțini musulmani. Mă grăbesc să-i raportez că, deși suntem creștini get-beget, avem o minusculă minoritate formată din studenții arabi de la facultatea de medicină. Pe jos, la poalele muntelui Fuji, dorm câțiva pelerini. Spiritul aventurii ne face un pic agitați, astfel încât uităm să-l descoasem pe Barbă-roșie despre pelerinii înșirați pe podeaua moscheii. Plus impactul estetic. Ne grăbim să strecurăm câteva bancnote în safeul cu donații și, într-un fel, ajungem să ne spunem la revedere. Păcat doar că, pe exterior, se fac lucrări de reconstrucție la cupolele moscheii. Dar poate revenim. Cu lista de întrebări.

Fiind în zonă, ne aventurăm să vizităm și biserica armenească. Armenii au ajuns să formeze o comunitate bine închegată în Dhaka la începutul secolului XVIII când au fost exilați din Imperiul Persan. Cartierul Armanitola, în care se află Biserica Înălțării Domnului, le datorează denumirea. Doar că armenii au plecat. La moment biserica este îngrijită de un hinduist. Zâmbăreț, tuciuriu, cu dinții colorați de betel, hinduistul nu pare contrariat de chestiuni doctrinare. „E același Dumnezeu” zice el, „pentru noi, hinduiștii, nu e o problemă”. Ne lasă să urcăm în clopotniță. Să tragem clopotul nu e o problemă. Nici Hamid nu ratează așa oportunitate. Nimic nu e o problemă. La plecare, lăsăm și aici câteva bancnote. Cum-necum sunt de-ai noștri, chiar dacă Dumnezeu e același.

—Oh, and another thing…

La sugestia lui Hamid, decidem să vizităm și un templu budist. Nu sugestia propriu-zisă, ci simpla existență a unui templu budist în Dhaka ne ia prin surprindere. Din două motive. În primul rând, fiindcă budiștii reprezintă doar 0.7% din populația țării și, într-al doilea rând, din cauza faptului că nici măcar hinduiștii, care-s circa 12 la sută, nu se bucură de prea multe temple. Hamid ne spune ceva despre Dalai Lama, dar curiozitatea noastră și așa atinge cote maxime. O geamie, o biserică… de ce nu și un templu?

Acuma chiar că e ziua cea mare. Ne surâde norocul să vizităm templul în toiul „paștelui” budist. E vorba de probarona purnima, a doua după importanță sărbătoare budistă, prima fiind nașterea Mântuitorului… pardon, a Iluminatului. Conform tradiției, se crede că în această zi Buddha și-a zmuls câteva fire de păr din vârful capului zicându-și că, dacă e să ajungă iluminat, firele de păr nu vor cădea pe pământ, ci se vor înălța spre cer. Ceea ce s-a și întâmplat. În comemorarea acestui eveniment providențial, budiștii aprind lampioane lăsându-le să se ridice în aer. Mă rog, mai e până-n seară… Deocamdată, ne mulțumim să-i admirăm statuia din mijlocul lacului care datorită culorilor vii, a nasului acvilin și a urechilor elefantine seamănă vag cu măștile regretatului maestru Glebus Sainciuc.

Ne strecurăm prin mulțime până la arborele boddhi sub coroana căruia se zice că prințul Gautama a ajuns iluminat, devenind carevasăzică Buddha. Rădăcinile îi sunt acoperite cu petricele multicolore. Budiștii varsă apă peste ele, presupun – în semn de ofrandă. Intrăm în templu. E o ambiție să-l numim așa. Îmi aduce aminte, nu-mi dau seama de ce, de așa-zisa casa mare de prin satele din nordul Moldovei. O fi din cauza lustrelor?

Am făcut o mică donație și aici. Oricare din cei trei ar fi stăpânul cerului, sper să fie mulțumit. E ca și cum am fi mizat pe roșu, negru și pe zero. Câștigul e garantat sută la sută. Poate pentru cineva e blasfemie, dar uneori îmi place să cred că Dumnezeu nu are buletin de identitate, sensul rugăciunii e să ne încredem că totul va fi ieși bine pe final, iar rostul religiei (a oricăreia din ele) este să facă din om o ființă mai bună. Dar nu e vorba de asta. Noi suntem cei mulțumiți. Că suntem pe finalul unei misiuni productive. Că e liniște și pace. Că am avut o zi plină de impresii frumoase. Că într-o săptămână pornim din nou la drum.

Pace vouă.

Tags: , , , , , , , , , ,

Comments are closed.