August 24, 2014 Off

Nordul fără sud

By in călătorii

„Tal-linn, tal-linn” așa-mi imaginasei că bat clopotele în Tallinn, capitala Estoniei. Cele catolice și cele protestante deopotrivă. Dar ele tăceau. Cele catolice tăceau fiindcă erau puține, iar cele protestante – fiindcă nu le stă în fire. Protestantismul este imun manifestărilor excesive de religiozitate. Pun accent pe o spiritualitate fără complicații, înrădăcinată în ce-i etic și rațional. La fel și estonienii. Am găsit o capitală europeană pusă la punct cum s-ar spune. Foarte curată. Foarte comodă. Foarte civilizată.

E drept că rusa se vorbește la tot pasul, judecând după faptul că rușii reprezintă circa o treime din populația țării, dă de bănuit faptul că „eliberatorii” n-au reușit să facă prea multă mizerie în această țară ordonată. Da, știu – nu e bine să generalizez și să cad pradă stereotipurilor. Și totuși, fiți de acord că vastul teritoriu „binecuvântat” de lumină care vine de la răsărit se deosebește  radical de Europa. Între Minsk și Amursk este foarte normal să vezi veceuri disfuncționale, oameni supărați în uniforme, vânzători cu chipuri impenetrabile și babuște care te măsoară din cap până-n picioare. Deci se poate și fără mizerie.

Orașul vechi (Vanatallinn) e un paradis turistic. În inima lui se află Curtea Regelui Danez. Orașul a fost danez în secolul XIII când danezii l-au dat în chirie teutonilor. Pe ăștea îi ținem minte în legătură cu bătălia de la Narva când cavalerii teutoni, sub greutatea armurilor s-au înecat în lacul Neva, fiind păcăliți de novgorodenii conduși de Alexandru. (Sau ăștea erau deja suedezii???) În tot cazul, Alexandru a devenit Nevski. Iar teutonii au rămas în Estonia, alături de estonieni, rezistând asediului condus de Ioan cel Groaznic. Petru cel Mare a stat în Estonia care i-a plăcut atât de tare încât a hotărât să se întoarcă aici și să nu mai plece. În secolul XIX estonienii și-au inventat un steag. L-au iubit în mod clandestin etalându-l pe la nunți și evenimente mondene. În 1918 el s-a legalizat. După eliberarea din 1940 estonienii au revenit la dragostea clandestină. Îl ascundeau sub cuvertură. Securiștii îl găseau și-i trimiteau pe stăpâni „la culcare” în Siberia.

Acum estonienii sunt europeni, folosesc smartcarduri, se bucură de standarde de viață mai înalte decât cele ale Portugaliei și uită treptat de Siberia. Doar că Siberia nu uită de estonieni. Deși drepturile le sunt apărate în fel și chip (inscripțiile bilingve sunt omniprezente), rușii din Estonia au fost reduși la statutul de „arabi” făcând statisticile criminalității și constituind un gen de a cincea coloană formată din admiratori ai lui Putin. De ce oamenii nu pot pur și simplu să se bucure de o viață mai bună?

Bucuria e un lucru greu. Cu cât mai mult te strădui cu atât mai puțină bucurie. În 2009 Estonia a fost cea mai nefericită țară din Europa. Cea mai fericită din Europa (în 2012) a fost Albania. Ca să nu-și strice bucuria cu statisticile proaste Estonia a renunțat să mai facă parte din acest clasament dubios. S-a focusat pe PIB și pe serviciile publice de calitate.

Beau un vin în cartierul Rotermanni și mă bucur de viață. Cartierul respectiv a căpătat a doua viață după ce uzinile au fost convertite în studiouri de design, restaurante și hotele. E un loc pe care londonezii și newyorkezii l-ar adopta fără să clipească. Uite-așa o soluție elegantă din punct de vedere arhitectural pentru zona din calea fluxului interminabil de pasageri care coboară de pe vapor și „prind coadă” la orașul vechi au găsit estonienii. Cu siguranță că oamenii ăștea știu ce-i aia plan urbanistic. Lucrurile se leagă în Tallinn într-un mod care mai apoi pare firesc. În timp ce noi chinuim de mai bine de un an strada pietonală.

Diferența e că estonienii nu se complică. Ei, când au o idee, chiar dacă nu e genială, se apucă să o implementeze. De obicei le iese bine fiindcă înainte de a sufleca mânicele se gândesc la toate chițibușurile. Nimic nu le scapă. Rezultatul iese genial chiar dacă ideea părea banală. Noi, din contră: ideile geniale ne vin la o halbă de bere. Ca regulă, le abandonăm. Dacă nu le abandonă, suflecăm mânecele. Ne apucăm de lucru înainte ca să facem socotelile. Ajustăm proiectul pe parcurs. Înlocuim piesele bune cu piesele ieftine. Iese banal, chiar dacă ideea părea genială. Așa și trăim.

O idee banală de-a estonienilor a fost să facă în orașul vechi un Centru al Literaturii pentru Copii. Îi mai țineți minte pe Manșon, Jumagheată și Barbă-de-Mușchi? Da, e vorba de eroii copilăriei noastre sovietice, personaje inventate de estonianul Eno Raud pentru cartea ilustrată de Edgar Valter. Încă mai am cartea. La parterul centrului (intrare gratis!) copiii pot privi desene animate făcute după cărțile autorilor estonieni. Pot intra într-o colibă și asculta sunetele naturii. Pot răsfoi edițiile vechi ilustrate cu suflet de Edgar Valter și alți ilustratori estonieni. Și pot împrumuta cărți din biblioteca muzeului. Etajul unu este pentru pentru expozițiile temporare. Mi s-a nimerit să vizitez expoziția unei desenatoare din Israel, Lena Renko (belarusă de orgine). Fascinant. Pe cerdac, generația tânără poate sta cuminte pe scaune personalizate cu desene haioase făcute de aceiași ilustratori. Sau își pot face de cap căci loc este destul. Noi îl avem pe Guguță ilustrat frumos de Isai Cârmu. Dar muzeu nu avem. Pentru că suntem geniali?

Estoniana este o limbă mai mult cântată decât vorbită. Nu seamănă cu nici o limbă cunoscută mie. Familia ugro-fină. Rudă cu finlandeza și ungara. O ascult în timp ce merg cu troleibuzul nr.6 spre Grădina Zoologică. Stațiile sunt anunțate de parcă s-ar apropia în vârful degetelor de pasageri, după care – hopa! s-ar deschide odată cu ușile printr-o explozie de veselie. Așa sunt stațiile estoniene. Ajung la menajerie. Spațiu mult, inclusiv și pentru animale. Stau de vorbă cu un stârc abisinian. Vrea să stabilească contacte culturale cu vecinul său – cocostârcul comun. O întreb de viață pe ursoaica polară. Se plânge de ursulețul ei care se poartă nasol, adolescent fiind. Mârâie dojenitor în direcția odraslei care tocmai a intrat cu fundul într-o roată și nu se poate elibera din ea. Le vorbesc animalelor în română căci asta e. Înțeleg.

În avionul care mă duce din cea mai nefericită țară din Europa în cea mai fericită, am noroc de un vecin guraliv. Bombăne într-una în estoniana lui. Nu-i tace gura nici atunci când mănâncă. De altfel, toți au terminat deja, el mai are. Vorbește cu vecinul din spate, vorbește cu vecina de alături, vorbește cu pasagerii din rândul de vizavi. Du-du-du și du-du-du. Încep să-mi revizui atitudinea față de limba estoniană. Sper că spune ceva interesant. Fețele estonienilor nu par a fi foarte fericite. La aterizare ni se spune good buy cu tradiționalul thank you very much.

„Veri muci, veri muci”, repetă ca un ecou sâcâitor estonianul. Banal.

Tags: , , ,

Comments are closed.