October 28, 2014 Off

Muzeul relațiilor eșuate

By in balcani, călătorii

Normal că eram tentat să trec frontiera din Slovenia și Croația astfel încât să fiu cu inima împăcată pentru lucrul făcut ca lumea. Trebuia să verific negreșit dacă Croația e parte din Balcani sau, la fel ca Slovenia, e o zonă de hotar. Și da, imediat ce treci frontiera vezi mici nuanțe: iarba parcă nu e la fel de verde, casele nu sunt la fel de ordonate, fețele nu radiază cu aceeași intensitate ca în Ljubljana. Dar nu cumva lucrurile par să fie așa din cauza că asta caut? Vreau să văd Balcani și ochii mei caută să aleagă Balcanii cărora le-am pus deja o etichetă! Cu siguranță că această etichetă nu cuprinde esența lui homo balcanicus așa că hai să nu sărim la generalizări prea devreme.

Coborâm la kolodvor – stația de autobus – și primul lucru încercăm să facem rost de niște kune. Banca fiind închisă, dăm să scoatem parale din bancomat – dar câte!? Scoatem 300, iar, între timp, realizez că panoul casei de schimb valutar anunță rata de 75.

– Ce faci, dragă, n-ai scos decât 4 euro din bancomat – cu banii ăștea nu cumpărăm nici o cafea!

Extragem două miare și pricepem imediat că ceva oricum nu e în regulă. Prețurile sunt prea mici ca aceste 2000 de kuna să se consume într-o perioadă rezonabilă. Înțelegem mai târziu. Rata de 75 era pentru 10 euro probabil, ori era o virgulă la mijloc pe care n-am băgat-o în seamă. Putred de bogați, alegem să călătorim în centru cu cel mai ieftin mijloc de transport: tramvaiul.

O calitate care sare în ochi: Zagreb nu e pentru turiști (cum e Kotor) sau pentru consultanți străini (cum e Priștina). Zagrebul e pentru croați. Transportul, spațiile publice, zonele pietonale, terasele, magazinele sunt gândite pentru croați. Orice cetățean, de la primul om al orașului până la ultimul bețiv pare să aibă locul lui sub soare. Drumurile lor se intersectează fără a întâmpina obstacole și fără a crea confuzie. Turiștii, care cu siguranță au ce face la Zagreb (panourile informative tre să conțină la vreo 30-40 de obiective turistice!) se amestecă cu populația locală. Merg la localuri unde stau localnici, vizitează biserici la care localnicii merg să se roage ș.a.m.d. În sensul ăsta, Zagrebul pare să fie un oraș autentic ceea ce e bine. Într-un fel îmi aduce aminte de București. Nu e împovărat de chestii năstrușnice care să captiveze atenția a niște gură-cască, dar ține la patrimoniul său cultural. Zagrebul e strictul necesar – mai bine așa!

Din păcate Muzeul de Artă Naivă unde speram să apreciem operele lui Generalić e închis. E sâmbătă seară și angajații au treabă să se odihnească în rând cu lumea. Cum ziceam – turiștii sunt pe locul doi. Același lucru și la Atelierul Meštrović  – un sculptor croat consacrat care, printre altele, este autorul statuii ecvestre ce-l reprezenta pe regele Carol I al românilor ridicat în 1939 la București și a statuii lui Brătianu din aceeași capitală. Pupăm lăcata. Avem mare noroc cu Muzeul Relațiilor Eșuate care-i deschis până seara târziu.

E o găselniță acest muzeu. Spre deosebire de un muzeul obișnuit, printre exponatele lui nu găsești obiecte care țin de patrimoniul cultural. Ce găsești în schimb sunt tot felul de obiecte personale: o cutie de chibrituri, un topor, o rochie de mireasă, o scrisoare de suicid, o denunțare la poliție în privința unui viol, un router wifi, semințe de măsline, etc. Fiecare exponat este însoțit de o notiță personală din partea proprietarului – ce a fost frumos și ce n-a mers. Unele sunt lacrimogene. Unele sunt triviale. Unele sunt revelatorii. Altele sunt pur și simplu comice. Lângă routerul wifi scrie laconic: „Am încercat. Incompatibili.” Uneori te umflă râsul, iar alteori te apucă ceva de inimă. Dar, per total, m-au impresioat profund două chestii:

  1. Cât de vastă e geografia relațiilor eșuate și cât de similare sunt experiențele umane. Fie că e vorba de relații eșuate în cupluri din India sau Taiwan, fie că-i vorba despre britanici sau ruși – bucuriile, suferințele, eșecurile, rănile, recuperarea sunt niște chestii trans-culturale. Nu știu dacă-i Hollywood de vină, dar asta e realitatea – iubirea și necazurile ei sunt categorii universale;
  2. Felul în care Muzeul Relațiilor Rupte sfidează noțiunea de muzeu. Muzeul e un loc al memoriei, nu-i așa? Dar tradițional, muzeile sfârșesc prin a deveni o arhivă a operelor de artă sau a operelor despre care se zice că au o valoare istorică, adică au aparținut unui om însemnat. Și cu memoria personală ce facem? O dăm la gunoi? Tocmai pe ea, care reprzintă esența lecțiilor pe care ni le oferă viața?

Am ieșit din muzeu un pic copleșiți. Foarte multe voci bâzâiau în cap. Un bâzâit bun și necesar, dar greu de consumat dintr-o singură înghițitură. Iar peste Zagreb se lăsa noaptea în aceiași viteză cu care conștientizam că orașul ăsta are încă suficiente mistere, iar noi nu prea avem timp.

La ieșire din țară, ofițerul de gardă luptă vehement cu baza de date, recepționând instrucțiuni prin telefon. „Ctrl-Alt-Del” pare să fie unica soluție. Între timp, el privește chiorâș în pașaportul meu albastru și ia la mișto viza kosovară. Circumspect, îmi cere să depun amprenta digitală de parcă pașaportul biometric nu e o sursă credibilă de informații. Mă comformez, n-ai cu cine te pune în poară, dar în sinea mea, îmi zic că în Slovenia astfel de lucru nu mi s-ar putea întâmpla. Categoric, frontiera Balcanilor e între Slovenia și Croația. Deși, asta-i situația, acum că Croația e membră a UE homo balcanicus e o specie pe cale de dispariție. Să sperăm că și noi vom fi acolo într-o bună zi. Abia atunci vom sta de vorbă despre culoarea pașaportului. Lucrul care mă amuză e că la plecare din Slovenia, culoarea azurie a pașaportului revine ca subiect de conversație. Constat că în curând va deveni bordo la care omul în uniformă zice:

– No way, man, keep it blue! Keep your identity!

Tags: , , , , ,

Comments are closed.