March 4, 2016 Off

Le Nin

By in asia de sud-est, călătorii

Treișpe ani, păr bălai, dobă de lectură. Jumătate din volumul II din Vicontele de Bragelonne, volumul III în întregime și, fiindcă mai era vreme destulă până la miezul nopții – Robin Hood. Un fel de orgie beletristică combinată cu lâncezeala de vacanță. Și da, prima durere de cap. Soluția? Unii din voi poate mai țin minte steluțele auriii importate din Vietnam – niște năsturei metalici cu balsam galben înăutru. Era suficient să tragi de primul sertar din casa bunicii și să dai de ele. Și erau eficiente. Îți masai ușurel tâmplele și, fie din cauza mirosului strident, fie din altă cauză, durerea de cap era ca și luată. E bizar, dar steluțele astea încă se mai produc în Vietnam. Costă ieftin și nu pricep de ce nu continuăm să le importăm. Sigur, citramonul e bun și el, dar steluțele alea sunt marfă nu șagă. Am cumpărat o duzină de steluțe din prima farmacie căci nu ocupă mult spațiu în rucsac.

…Acuma stăm noi în parcul Le Nin din capitala vietnameză și ne minunăm. Pe centru statuia lui Lenin. Exact ca la Bălți pe vremuri. Lângă ea – un palmier. Asta nu, n-am avut. Oricum, cu sau fără palmier, senzația e diferită. La noi, dacă e să dau peste un Lenin (de exemplu la Tiraspol) mi s-ar face greață. Nu zic bai, copilăria a fost o perioadă fericită, dar prețul plătit pentru ea? Deportări, rusificare, cenzură și deficit. În Vietnam e diferit. Un Lenin tropical și exotic la celălalt capăt al universului încetează să mai fie o sperietoare. E chiar amuzant: peisajul e străin dar tiparele sunt recognoscibile: stegulețe roșii, pensionari, pionieri. Și în pofida la toate acestea, capitalism get-beget, economie de piață competitivă, proprietate privată.

Încerc să-mi imaginez ce concluzii ar trage un marțian dacă ar vedea aceste statui ale lui Lenin presurate pe mapamond – care în Cuba, care în Vietnam, care în China sau Coreea de Nord:

—Cum, nu a-ți auzit de Le Nin? Este un mare navigator chinez din secolul XVI.

În orient nu se face deosebire între mic dejun, prânz și cină. Se mănâncă același lucru. În Bangladesh orez, în Vietnam supițe. Lumea stă jos, așezată pe taburete din plastic. Albastre și roșii. Luăm și noi o supă. Are sărmăluțe, are fidea, cărniță – e numai bună. Stăm pe taburete și numărăm. Pe strada noastă tre să fie vreo douăzeci de afaceri mici și mijlocii. Șapte cafenele, trei restaurante, patru hoteluri, două magazine cu produse artizanale, unul din ele specializat pe textile din nordul Vietnamului, un bancomat. Vreo patruzeci de motociclete parcate la nimereală. Pietonii sunt forțați să circule pe carosabil. Strada noastră nu are mai mult de cincizeci de metri iar străzi precum asta sunt zeci de mii. Și asta e țară socialistă!

Mi-am dat silința să aflu câte motociclete sunt în Hanoi. 4 milioane. În Vietnam sunt 39 milioane. Dacă nu-i punem la socoteală pe minori și pensionari, fiecare vietnamez are câte o motocicletă.

În Templul Literaturii e mare îmbulzeală. Doamnele pozează impetuos, machiate și chitite. Intelectuali cu plete albe și lungi descind din Uniunea Scriitorilor. Zâmbesc cu un zâmbet socialist, manifestând deplină încredere în ziua de mâine. Muza nu se pune la socoteală. Alfabetul vietnamez, quốc ngữ, este invenția iezuitui francez Alexandre de Rhodes, care s-a aflat în misiune între 1624 și 1644. Parcă-l văd făcând regulă: 1. Nu mai mult de cinci litere într-un cuvânt; 2. Fiecare vocală trebuie să aibă minimum două diacritice. Ieroglifele chinezești au fost rezervate în exclusivitate pentru comunicarea cu cerul.

De la atâta mers pe jos, genunchiul drept începe să protesteze. Intrăm într-un magazin sportiv (eu – sportiv?) și spre marea mea surpindere reușim să facem rost de un elastic. Costă 55 mii dongi, aproximativ 50 lei. Când să achit, mă întreabă casierița: „Și elasticul unde-i?” Deja e pe genunchiul, uns în prealabil cu balsam vietnamez.

Ne oprim la o cafea. Cafeaua, apropos, e un alt obicei franțuzesc. Vietnamezii o prepară foarte tare, servindu-se de un filtru de aluminiu. Culoarea e atât de densă încât o poți folosi în loc de cerneală. La o cafea ca asta se cere și un pahar cu apă. Altfel nu e posibil, am încercat.

Nu departe de mauzoleul lui Ho Shi Minh se află Pagoda pe un Singur Picior. Steagurile budiste flutură vesel pe fundalul secerei și ciocanului. Asta e o altă caracteristică a socialismului vietnamez – orice ar dicta linia de partid, budismul rămâne în vigoare. Sau taoismul la o adică. Ajungem să ne convingem de acest lucru la Templul Quán Thánh, cel mai vechi din capitala Vietnamului. Datează din secolul 11. Vietnamezii se roagă foarte convingător. Și în general sunt niște oameni foarte de treabă.

Urcăm într-un cyclo până la hotel. Noi suntem așezați în față, biciclistul – împinge din spate. Mă atinge de umăr: „Ambasada Franței”. Peste câteva sute de metri mă atinge iar: „Citadela”. Motocicliștii vâjâie pe lângă noi. Vânt în plete. O bericică rece ne așteaptă la hotel. Iar balsamul își face efectul.

Genul ăsta de socialism nu-mi produce niciun deranj.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.